Dacă deschizi Facebook-ul, televizorul, radioul sau ziarele care apar dincolo de Carpați, nu se poate să nu dai de mai multe aprecieri „măgulitoare” la adresa moldovenilor decât poți duce. Mă rog, ardelenii și bănățenii au ce au cu toți regățenii, adică și cu muntenii sau dobrogenii, dar moldovenii ocupă un loc special în mentalul colectiv românesc. Moldovenii sunt bețivi, criminali, leneși, murdari și cine știe mai câte. Pe noi ne lasă reci astfel de aprecieri. Nu sunt cu nimic mai justificate decât aceleași opinii depreciative ale italienilor din nord față de cei din sud, ale englezilor față de scoțieni sau ale ungurilor „pur-sânge” față de secuii noștri. Iar gura lumii, doar pământul o astupă, vorba țăranului moldovean. Orice statistică și orice argument logic ai prezenta, nu vei putea schimba prejudecata, pentru simplul motiv că prejudecata nu are nimic rațional în ea. Bun, dar și prejudecata asta pleacă de la un fapt real: Moldova este săracă. Foarte săracă în comparație cu Bucureștiul sau Ardealul. Dar chiar trebuie să stăm ca ciobanul mioritic și să ne plângem că o ducem prost și de aici pleacă toate relele? Nu se poate face nimic?
Factorul genetic
Un studiu făcut în Statele Unite identifica trei zone distincte din punctul de vedere al trăsăturilor psihologice ale locuitorilor. În statele vestice, locuitorii sunt mai relaxați și creativi decât media, aici fiind concentrate și centrele cele mai dinamice economic și inovatic, precum Silicon Valley sau Hollywood. Puternice economic sunt și statele din nord-estul SUA și Texasul, unde locuitorii sunt considerați a fi temperamentali și dezinhibați. Cele mai sărace state americane sunt cele dintr-o fâșie care pleacă din nord-vest și merge până în sud-est, cu locuitori prietenoși și tradiționaliști. Așa o fi și la noi? Suntem condamnați la sărăcie de vreun factor genetic? Firește că nu. Suntem o țară prea mică pentru a se putea forma astfel de diferențieri. De la Jimbolia la Darabani, românii sunt cam la fel: nu au încredere decât în familie și cunoștințe apropiate, sunt cinici și sceptici, dar au și un potențial intelectual foarte bun, competitivitate ridicată și dedicare pentru muncă și familie. Asta arată datele preliminare ale unui studiu similar, finanțat la noi de Uniunea Europeană.
„Jos unirea”
Și totuși, Moldova este aproape cea mai săracă regiune a României. Doar Oltenia stă mai prost ca noi, din punct de vedere economic. Dar nu a fost întotdeauna așa. În 1859, Moldova era net superioară ca dezvoltare economică, infrastructură și funcționabilitate a instituțiilor publice. Din punct de vedere economic, absolut toți indicii surclasau Valahia, iar în unele cazuri, ca de exemplu în agricultură, aveau chiar o valoare dublă. Aceste ultime două fraze nu ne aparțin. Au fost spuse de un profesor de la Facultatea de Istorie, care termina studiile pe când noi nu ne aflam nici în stadiu de proiect. E greu să contrazici un istoric cu o carieră de peste 40 de ani în spate, mai ales când toate datele disponibile îi confirmă opinia. În 1859, Moldova avea cam 400 km de drumuri pietruite, Valahia niciunul. Principalele râuri moldovene erau traversate pe poduri de piatră. În Valahia, te opreai după ploaie pe malul râului și așteptai să se ducă puhoiul, pentru a-l trece prin vad. Și tot așa. Pentru Moldova, unirea de la 1859 a însemnat subordonarea față de București, care din acel moment a început să se transforme într-un monstru nesățios care înghițea toată bunăstarea provinciei. În doar 5 ani, activitatea economică a Iașului scăzuse cu o treime. Acesta este marele dezavantaj al unui sistem centralizat: totul se concentrează în Capitală. Nu degeaba ieșenii s-au răsculat în 1866, după abdicarea lui Cuza, strigând „Jos unirea”. Au trebuit trimise trupe din Muntenia pentru ca Moldova să nu-și ia bagajele și să plece în drumul ei.
Comparație
Aceeași frustrare o manifestă și ardelenii, care se plâng oricui vrea să asculte că ei îi țin în spate pe moldoveni. La prima vedere, cam așa ar fi. Dintre toate județele de dincolo de Carpați, doar în Maramureș vin mai mulți bani de la „centru” decât sunt colectați la bugetul de stat din impozite și taxe. Județe precum Cluj, Brașov sau Timișoara plătesc la bugetul central de două ori mai mulți bani decât primesc. În Moldova, raportul este practic invers. Din Regiunea Nord-Est, doar Iașul și Bacăul contribuie la buget cu mai mulți bani decât încasează. Mai putem adăuga și Galațiul, dacă luăm în calcul Moldova istorică. Județe precum Suceava, Neamț sau Vrancea sunt beneficiare nete de subvenții de la bugetul central. Nu mai vorbim de Botoșani sau Vaslui, care consumă cu 50% mai mulți bani decât produc. Nimic mai firesc, câtă vreme peste două treimi dintre angajații din Vaslui sunt bugetari, deci nu produc valoare adăugată. La Iași, raportul este invers.
Explicații
Firește, pe aceste cifre se poate discuta mult. De exemplu, Bucureștiul „dă la stat” de opt ori mai mult decât încasează. Constanța, de șase ori. Sunt însă cazuri speciale. Constanța este singurul nostru port la mare, iar grosul banilor de acolo vin. Bucureștiul concentrează două treimi din toate investițiile străine în România, deci este net favorizat. Dar, pe ansamblu, este evident că Moldova depinde într-o mult mai mare măsură de centru decât restul țării. Iașul, Bacăul sau Galațiul s-ar putea descurca pe banii lor. Restul Moldovei însă…
De 100 de ani
Bun, asta fiind situația, ce se poate face? Pe ce pedale se poate apăsa pentru a recupera decalajul față de vestul țării? O pedală este cunoscută și se vorbește despre ea nu de un an, nici de zece, ci de peste 100: infrastructura. La momentul 1859, Moldova avea șosele și proiecte clare pentru construirea de căi ferate spre vest, prin Bucovina austriacă și pe direcția nord-sud, pe valea Siretului. Acestea au și fost de altfel primele căi ferate construite de Carol I în Moldova. Ce nu avea Moldova și cere din 1859 încoace, este o legătură rutieră rapidă peste munți, spre vest. Un ziar ieșean semnala în 1937 că Moldova este singura provincie a României Mari care nu are șosele asfaltate. Acum, se protestează pentru că avem asfalt, dar nu avem autostrăzi. Am tot vorbit însă de autostradă și suntem siguri că ați auzit până acum de sute de ori de acest subiect, așa că nu mai insistăm pe el.
Taxe mari pe muncă
O a doua pedală care poate fi acționată este cea bugetară, adică asigurarea independenței financiare a județelor. „Autogestiunea” de pe vremea lui Ceaușescu nu era chiar o idee proastă. Una e să stai tot timpul cu mâna întinsă la buget și alta e să ai banul tău, cât de puțin. În primul caz, nici nu-ți vine să muncești. În al doilea, ești stimulat. Or, la noi, bugetul se bazează foarte mult pe încasările de la populație. Oricât de incredibil ar părea, veniturile bugetare se constituie în proporție de 80% din banii dumneavoastră, cititorii noștri. Companiile contribuie cu doar 10% sau chiar mai puțin. De exemplu, în perioada ianuarie-august 2016, veniturile totale ale bugetului de stat au fost de 147 miliarde lei. Din ăștia, 114 miliarde au venit de la cetățeni, în timp ce firmele au contribuit cu doar 12 miliarde. Omul plătește impozit pe salariu, contribuții sociale, taxe locale, TVA și accize. Firma, impozit pe profit și cam atât. În Germania, companiile contribuie cu 40% la încasările bugetare. Statul nostru preferă să jumulească cetățeanul, pentru că acesta este disciplinat și nu comentează. Cu firmele e mai greu, că au bani să-și plătească avocați și contabili. Ca urmare, câștigurile de capital sunt impozitate la un nivel foarte scăzut, pe când munca se taxează la greu. O taxare suplimentară a firmelor ar lăsa mai mulți bani la nivel local, pentru investiții care să genereze noi locuri de muncă și să crească bunăstarea.
Să privim și în est
Bun, dar și pedala aceasta poate fi apăsată tot la București, că doar nu facem noi la Iași legi fiscale, nu? De acord, dar sunt și pedale locale. De exemplu, orientarea economiei. Nu avem autostradă, ca să fim competitivi pe piața vestică. Dar suntem foarte aproape de spațiul ex-sovietic, iar produsele făcute la Iași sunt net superioare calitativ față de ce pot produce ucrainenii sau rușii. În plus, piața estică a fost abandonată aproape total de restul țării. Mă rog, și noi am făcut la fel. Iașul are exporturi anuale de aproximativ un miliard de euro. Din această sumă, exporturile către Republica Moldova reprezintă doar 35 milioane de euro, iar cele către ditamai Rusia, o sumă nesemnificativă: 9 milioane de euro. Peste trei sferturi din exporturile noastre merg spre Uniunea Europeană. Dacă izbucnește o criză europeană, putem stinge lumina și pleca acasă. Estul are un potențial comercial pe care noi nu-l folosim, în pofida proximității geografice. Acum 7 ani, Consiliul Județean a organizat un forum economic cu Ucraina, iar acum vreo doi ani, o delegație de oameni de afaceri ieșeni au făcut o vizită amplă în Belarus. Aceste inițiative au rămas însă singulare. Până avem autostradă spre vest, ce-ar fi să ne orientăm puțin spre est?
„Chestiunea” șomerilor
Tot o pedală locală este reprezentată de racordarea sistemului educațional la cerințele pieței forței de muncă. În aprilie, rata șomajului la Iași a scăzut la un minim istoric de 2,94%. Un minim periculos de mic, care arată faptul că firmele țipă efectiv după muncitori care nu există. Dacă vine aici un pakistanez care nu rupe o boabă românește, găsește sigur unde să lucreze. Un procent redus al șomajului taie cheful investitorilor să mai vină aici, deci nici bani noi nu apar. Apoi, dintre șomerii existenți, 73% nu au studii sau au terminat maxim 8 clase. Încă aproape 24% au studii profesionale. Pe scurt, din 8.657 de șomeri, 8.416 nu au pregătirea necesară pentru ce se cere. Toți acești 8.400 de oameni sunt potențiali contributori la bugetele locale. Or, structura claselor de la școlile profesionale este făcută de Inspectoratul Școlar Județean. Adică de ai noștri, nu de București. Dacă 8.400 de ieșeni nu contribuie și nu-și cheltuiesc leafa în economia locală este în bună măsură vina sistemului de învățământ. Ăla local.
Atuuri evidente
În fine, o a cincea pedală, tot una care poate fi apăsată la nivel local, este specializarea economică. Nu are rost să încercăm să relansăm industria grea. Suntem departe de resurse și de piețele de desfacere. Trebuie să folosim ce avem. Iar Iașul are doar două bogății: creierul și pământul. Învățământul superior ieșean nu poate asigura decât două treimi din cei peste 2.500 de specialiști ceruți anual de industria IT. Pentru a pregăti mai mulți, trebuie cadre didactice. În loc să împartă locuințe sociale, primăria ar putea împărți locuințe convenabile specialiștilor IT, cu condiția să lucreze în învățământ. Avem un prieten care a renunțat la cariera didactică în IT pentru a lucra în privat, asumându-și riscul ca firma să dea faliment. Dacă nu avea o chirie de 300 de euro de plătit, poate nu pleca în privat și ar fi existat o grupă de studenți în plus. Agricultura este și ea prost valorificată. Fermierii își vând marfa în plin sezon, adică ieftin și en-gros. În ditamai parcul agricol de la Lețcani nu există o linie de ambalare a legumelor și fructelor. În tot județul nu există silozuri pentru cereale. Pentru un simplu fermier, acestea sunt investiții prea mari, dar pentru autoritățile județene ele sunt accesibile. Ele ar permite să producem și să vindem produse prelucrate, cu valoare adăugată mare. Nu vi se pare ciudat ca un județ agricol să aibă un singur brand național? Cotnariul, mai exact.