Relativ recent, o nouă știre despre celebra axă Iași – Suceava, ne-a zgâriat retina. Știți proiectul, desigur: refacerea drumurilor județene care leagă Iașul de Suceava, după modelul axelor spre Botoșani sau Vaslui. Probabil ghiciți și știrea: licitația pentru unul dintre cele trei tronsoane a fost contestată din nou, proiectul fiind practic blocat. Astfel de știri apar cu o frecvență aproape plictisitoare. Contractul pentru autostrada Sibiu – Pitești, blocat de o contestație. Sau niște tronsoane din autostrada Moldovei, Ploiești – Pașcani. La fel, licitația pentru modernizarea căii ferate Cluj-Napoca – Episcopia Bihor. Tot așa în cazul căii ferate Timișoara – Arad. Blocat de contestații a fost și proiectul de extindere a parcului Copou. Nu al nostru, ci Copoul din Vaslui. Nu mai vorbim de licitația pentru testele COVID de care ar fi trebuit să beneficieze elevii, că au curs râuri de cerneală pe marginea ei. Exemple pot fi date 101, dacă nu chiar 1001. Dar, totuși, nu se poate face nimic? E chiar așa de greu să se semneze un contract fără să se treacă prin contestații peste contestații?
„Să moară și capra vecinului”
Să ne înțelegem. Există contestații și contestații. Există cazuri în care autoritatea contractantă „pune cu mâna” condițiile unui contract, astfel încât să iasă firma care i-a dat parandărătul. E normal să contești. Există cazuri în care caietul de sarcini este făcut efectiv cu picioarele, că nici măcar cei care l-au redactat nu știu ce scrie în el. E normal să ceri remedierea lui. Noi vorbim de situațiile în care o licitație este contestată doar „de-al dracului”, de o firmă care știe că nu are capacitatea de a face lucrarea în cauză, dar care merge pe dictonul strămoșesc „să moară și capra vecinului”. Cum o împiedici să conteste aiurea? Cum poți face totuși ca proiectul să meargă mai departe? Da, știm, e un subiect arid, dar e vorba de banii noștri, așa că vom discuta nițel pe marginea lui.
Și la fond funciar
Alături de legislația fondului funciar, cea legată de achizițiile publice este, probabil, cea mai des modificată. Iar fiecare modificare a creat noi probleme. În cazul fondului funciar, soluția găsită după 10 ani de scandal a fost înființarea de instanțe specializate, astfel încât procesele să meargă mai repede. Nu s-a înființat până la urmă niciun tribunal de fond funciar, deși se dăduse lege pentru asta. Totuși, s-au înființat completuri specializate în tribunale, formate din magistrați care numai fond funciar și retrocedări au judecat la viața lor, de au ajuns să viseze legislația în domeniu. Procesele au început să fie mai scurte, iar puține sentințe mai sunt scandaloase. Deci, ce-ar fi dacă?
Soluție extrem de simplă
Nu poți interzice firmelor să depună contestații. E dreptul lor să fie convinse că oferta lor a fost mai bună decât a altuia. Iar Constituția garantează oricui dreptul la justiție. Deci, vrei, nu vrei, până la urmă tot în instanță ajungi. Acolo este pedala care trebuie apăsată. Deci, hai să alegem din fiecare instanță câțiva judecători și îi trimitem un an de zile să învețe legislația achizițiilor publice. Iar în anul ăsta, cât băieții stau și învață, pitrocește Guvernul o ordonanță de urgență care să stabilească o procedură specifică de judecată. La proces nu se acceptă ca probă decât contestația în sine. Nu mai lași avocații să ceară noi termene pentru expertiză, pentru analize, pentru contraexpertize, pentru mărturii și mai știm noi ce. Nu, dom’le! Ai ceva de comentat? Dă încoace contestația pe care ai depus-o. Iar matale, dom’ primar, dă încoace caietul de sarcini. Le punem față în față, le comparăm și gata povestea. Stă judecătorul cu picioarele în apă rece două săptămâni, ca să analizeze fiecare liniuță de la capăt și dă sentința. La fel se procedează în apel și recurs. În loc să dureze doi-trei ani un proces, îl termini în două-trei luni. Așa e în Polonia, unde au fost înființate completuri specializate pentru judecarea contestațiilor la licitații. Care au la dispoziție maxim șase luni pentru a da o soluție definitivă. Simplu, nu?
