Despre primul război mondial s-a spus că a fost ultimul război cavaleresc din istorie. Nicicând după marea încleștare din 1914-1918 nu s-au mai întrerupt luptele de Crăciun, pentru ca inamicii să-și trimită câte 11 soldați între linii pentru a juca un meci de fotbal. Doar în acel prim război mondial s-a mai întâmplat ca un pilot german să vină cu avionul la înmormântarea unui pilot britanic pe care el însuși îl doborâse și nimeni să nu tragă în el. Dimpotrivă, al doilea război mondial a reușit să scoată tot ce era mai sălbatic în om. Poate și de asta nimeni nu a mai avut curajul să declanșeze ulterior o nouă conflagrație generală. Despre un episod uitat al participării României la acest război vom vorbi și noi astăzi. Nu-l veți găsi în manualul de istorie al copilului dumneavoastră sau, dacă totuși există, zeci de mii de morți vor fi expediați în doar câteva rânduri. Nu e un episod care să ne facă cinste. Dar cine nu-și cunoaște istoria, riscă să o repete.
Țapi ispășitori
Ne-am mai amintit noi împreună de pogromul de la Iași din iunie 1941. În starea de tensiune provocată de război, soldații aveau tot timpul arătătorul chircit pe trăgaci. Imediat după ce armata română a trecut Prutul, aviația sovietică a bombardat cu sălbăticie Iașul. Nu au fost vizate ținte militare, ci s-a bombardat orice, la întâmplare. Apărarea noastră antiaeriană, slab echipată și prost antrenată, a fost net depășită. Erau necesari țapi ispășitori, ale căror acțiuni să explice pagubele fantastice provocate de bombardament. Acești țapi au fost găsiți ușor, în persoana evreilor, care chipurile, ar fi umblat pe acoperișurile caselor pentru a semnaliza rușilor unde să atace. Nu s-a uitat nimeni la faptul că nu fusese prins niciun astfel de sabotor. Nici la faptul că chiar cartierele cu populație densă evreiască fuseseră bombardate mai intens și ar fi fost absurd de presupus că evreii s-au apucat să atragă asupra lor bombele rusești. Aceasta a fost geneza celui mai sălbatic pogrom din istorie. Și tot dintr-un astfel de eveniment avea să se nască episodul de care vorbim azi.
Lupte dure
Războiul de eliberare a Basarabiei a început cu muzică și flori, dar nu a decurs deloc ca o plimbare de plăcere. Prutul a fost trecut ușor, dar sovieticii s-au repliat rapid, iar luptele din Basarabia au fost cele mai dure de pe tot frontul. Armata română a avut nevoie de trei săptămâni pentru a parcurge cei 140 km de la Iași la Chișinău. Capitala Basarabiei a fost cucerită și pierdută de două ori, până să reușim să o păstrăm. Luptele din Basarabia au durat până pe 25 iulie. Între timp, în nord, trupele germane ne depășiseră cu aproape 200 km, astfel încât frontul sudic făcea o curbură periculoasă care permitea sovieticilor să atace din flanc, spre nord. Totodată, chiar lângă limanul Nistrului se afla portul Odesa, puternic fortificat de ruși.
Clădiri minate
Luptele pentru cucerirea Odesei au fost încă mai sângeroase decât cele pentru eliberarea Basarabiei. Timp de peste două luni, lipsiți de tancuri și folosind inclusiv tunuri din timpul războiului de Independență, armata română a sângerat și a murit în fața celor trei linii de fortificații ale orașului. Acesta a fost cucerit abia după ce nemții au cucerit Kievul, iar rușii și-au evacuat grosul armatei, pentru a o trimite pe alte fronturi. Armata română a pierdut în luptele pentru Odesa aproape 100.000 de oameni. Când orașul a fost luat, ai noștri au intrat cu degetul pe trăgaci, așteptându-se la capcane după fiecare colț de stradă. Nu au fost lupte în oraș, dar surpriza abia urma să vină. Înainte de a pleca, rușii minaseră numeroase clădiri. Inclusiv cea a sediului NKVD, temuta poliție politică sovietică, de pe strada Marazlievskaya. Taman pe asta și-a ales-o generalul de brigadă Ion Glogojanu, comandantul militar al Odesei, ca sediu al comandamentului său.
Detonată de la distanță
După câteva zile, un bătrân ucrainean a cerut o întrevedere cu Glogojanu. A fost refuzat. A spus unui ofițer român că el însuși participase la minarea clădirii. Generalul l-a taxat de nebun și l-a dat afară. Chiar în acea seară de 22 octombrie însă, printr-un dispozitiv acționat de la distanță, clădirea a fost aruncată în aer. Nu se știe câți militari români au murit în atentat. Estimările variază între 67 și 130, mulți fiind făcuți efectiv fărâme. Un supraviețuitor își amintea despre un prieten că l-a văzut strivit pe un zid ca un afiș, recunoscându-l doar după cizme. Printre morți s-a numărat și generalul Glogojanu, despre care Ion Antonescu avea să spună ulterior că a luptat ca un erou și a murit ca un prost.
Represalii animalice
Explozia de la sediul NKVD a fost factorul declanșator al masacrului de la Odesa. Terorismul și luptele de partizani erau elemente noi în război, iar singurul mod în care se răspundea la astfel de acte era executarea unor ostatici. La asasinarea guvernatorului nazist al Boemiei și Moraviei, Reinhard Heydrich, în 1942, nemții au răspuns prin executarea tuturor bărbaților din satul Lidice, distrugerea satului Ležáky și alte acțiuni de acest gen, în total fiind ucise 1.300 de persoane. Asasinarea de către Rezistența franceză a unui maior SS în 1944 lângă satul Oradour-sur-Glane a condus la masacrarea a 642 de locuitori ai satului, împușcați sau arși de vii. Sunt două dintre exemplele care au intrat în istorie. Represaliile aplicate pentru moartea generalului Glogojanu și a celorlalți militari le-au depășit însă fără drept de apel. Roata începuse să se rostogolească.
Spânzurați în parc
Pe 23 octombrie, Cabinetul militar condus de Ion Antonescu a trimis la Odesa o telegramă în care s-a cerut explicit împușcarea a 200 de „bolșevici” pentru fiecare român mort în atentat și a altor 100 pentru fiecare rănit. Regimul Antonescu a pus semnul egal între bolșevici și evrei, considerându-i prin definiție pe cei din urmă ca susținători ai sovietelor. Ca urmare, și majoritatea victimelor de la Odesa aveau să fie evrei. S-a făcut încă mai mult decât se ordonase. În oraș veniseră în sprijinul soldaților noștri și membri ai așa-numitelor „grupe operaționale”, Einsatzgruppen, specializați în acțiuni de acest gen. În intersecții au fost înălțate spânzurători de forma și dimensiunea unor porți de fotbal. Toți locuitorii de pe strada Marazlievskaya au fost spânzurați sau împușcați, indiferent de sex sau vârstă. De pe străzi și din piețe au fost strânși la întâmplare oameni, fiind puși lângă garduri sau zidurile caselor și împușcați. Încă 100 de bărbați au fost împușcați pe plaja de promenadă. Vreo 200 au fost spânzurați lângă piața din cartierul Slobodka. Alți 251 au fost împușcați în cartierul Moldavanka. Încă 400, spânzurați de copacii parcului Aleksandrovsky. Un număr necunoscut de „ostatici” au fost înghesuiți în depozitele artileriei, unde au fost mitraliați sau arși de vii. Se estimează că pe 23 octombrie au murit între 5.000 și 10.000.
Încă o telegramă
A doua zi, o nouă telegramă cerea represalii suplimentare. În primul rând, trebuiau executați toți evreii din Basarabia refugiați la Odesa. Apoi, toți cei vizați de prima telegramă, „precum și alții ce li se pot adăuga, vor fi puși într-o clădire minată anterior și care va fi detonată”. Câți anume? Fără număr. După trei zile, Armata a 4-a raporta că ordinul a fost executat. Generalul Nicolae Macici, care a condus represaliile, raporta executarea a 13.000 de „evrei și comuniști”. După război, în gropile comune au fost găsite peste 22.000 de cadavre.
10% din populație
Dar aceasta nu a fost totul. Evreii refugiați în Odesa fuseseră executați, dar mulți dintre cei rezidenți scăpaseră. Aproximativ 5.000 dintre ei au fost trimiși în satul Dalnik din limanul Nistrului, în pofida opoziției primarului din Odesa, Gherman Pântea. Acesta a reușit să întoarcă din drum o coloană de deportați, invocând faptul că populația civilă nu a avut niciun amestec în atentatul de la 22 octombrie. Celelalte coloane au ajuns însă la Dalnik. Primii 50 de evrei au fost împușcați lângă un șanț antitanc. Pentru că execuția dura prea mult, ceilalți au fost înghesuiți în patru barăci în pereții cărora fuseseră făcute găuri pentru mitraliere și pe podelele cărora se turnase gaz. S-a repetat scenariul din depozitele artileriei din Odesa. În prima săptămână de prezență a armatei române, orașul și-a pierdut 10% din populație.
Fără milă
Etapa următoare a presupus înregistrarea tuturor cetățenilor evrei. Din 100.000 cîți erau la începutul războiului, mai rămăseseră 60.000. Pe 7 noiembrie, bărbații peste 18 ani au început să fie deportați în lagărul de la Bogdanovka, unde au fost concentrați evreii din regiune. În total, 55.000. Au fost împușcați de Einsatzgruppen până în ianuarie 1942. În Odesa mai rămăseseră 35-40.000 de evrei, în majoritate femei și copii. Pentru aceștia a fost „amenajat” un ghetou în cartierul Slobodka, într-un spațiu insuficient pentru atâția oameni. Amenajarea a însemnat doar închiderea străzilor cu baricade de sârmă ghimpată. Condițiile erau dezastruoase. Fără asistență medicală, fără lemne de foc, fără alimente în afara celor care puteau fi introduse prin contrabandă, evreii au murit pe capete. De pe 12 ianuarie când a fost deschis ghetoul și până pe 20 februarie, mai rămăseseră 19.582. „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odesa. Nu vreau să știu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toți”, i-a cerut Antonescu guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu. Ca urmare, evreii din ghetou au fost deportați în lagăre de concentrare, mulți fiind împușcați pe drum. Sfârșitul războiului l-au mai prins doar aproximativ 1.000 din cei 100.000 de evrei pe care îi avusese Odesa.
Sfârșitul călăilor
Nu a existat niciodată un proces propriu-zis al celor care au condus și executat masacrul de la Odesa. O parte dintre cei implicați au murit în război. Cazul „Odesa” a reprezentat capete de acuzare în două procese desfășurate în 1946. Unul a fost procesul Centralei Evreilor, liderii evrei fiind acuzați că au îndeplinit ordinele Berlinului, permițând și favorizând persecutarea compatrioților. Cinci evrei au primit pedepse între 10 ani de muncă silnică și 20 de ani de temniță grea, cu confiscarea averii. Procesul principal a fost cel al lui Ion Antonescu și al colaboratorilor acestuia, așa-numitul proces al „marii trădări naționale”. Din cei 24 de inculpați, trei au fost acuzați și de masacrul de la Odesa: Antonescu, Alexianu și Macici. Toți trei au fost condamnați la moarte. Primii doi au fost executați la 1 iunie 1946. Lui Macici, regele Mihai i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață. Avea să moară în 1950, în penitenciarul Aiud, la 63 de ani. După 2000, fiul lui Gheorghe Alexianu a cerut rejudecarea procesului tatălui său. Sentința de condamnare la moarte a fost reconfirmată de Curtea de Apel București, acesta fiind absolvit doar de culpa privind participarea României la războiul împotriva URSS. În urma recursului formulat de Parchet, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins definitiv, în 2008, cererea de revizuire a sentinței date în 1946.