Sărbătorile Pascale şi legendara zi de 1 Mai, rezervată odihnei celor care mai şi muncesc, nu au reuşit să taie din elanul creator al unora dintre scriitorii ieşeni. Stăpâniţi de o muză entuziastă, poetul Liviu Antonesei, scriitorul Florin Lăzărescu şi criticul literar Ioan Holban şi-au frământat neuronii responsabili cu imaginaţia chiar şi în timpul vacanţei rezervate muritorilor de rând. Aşa că Liviu Antonesei, revenit în prim planul vieţii culturale cu lansarea unui nou volum de poeme, şi Ioan Holban, activ comentator al fenomenului literar, s-au întâlnit zilele trecute la un pahar de vorbă cu tâlc. Ce a urmat, veţi vedea în suita de întâmplări relatate mai jos.
Biroul directorial de la Teatrul Luceafărul. Pe fotoliul aflat în spatele unei mese înţesate cu hârtii şade gânditor Ioan Holban, învăluit într-un nor de fum provenit de la o ţigară aspirată leneş. La un moment dat, uşa se deschide şi întră Liviu Antonesei, ţinând o marionetă în mână.
Liviu Antonesei: – Ziua bună, dom’ director! Primiţi cu spectacolul?
Ioan Holban: – Primesc, dar tocmai pe baronul Munchaussen l-ai ales? Sper să nu fie vreo aluzie la activitatea mea managerială.
Liviu Antonesei: – Doamne fereşte, Ioane! Oricum, la cârma unui teatru pentru copii nu putea fi decât un copil mai mare, aşa, ca tine. Bine, un pic cam dolofan, dar…
Ioan Holban: – Termină cu prostiile şi ia un loc. Serveşti ceva?
Liviu Antonesei: – Doar lapte din ţâţe de cometă, vorba lui Nichita. Dar merge şi un pahar cu apă de la robinet.
Holban deschide un dulap şi scoate o sticlă de whisky.
Ioan Holban: – Robinet n-am, dar apă tare, da.
Cei doi sorb din pahare, plescăind satisfăcuţi.
Liviu Antonesei: – Ioane, uite de ce am venit la tine… După cum bine ştii, în viaţa fiecărui artist vine o vreme când simte nevoia să schimbe ceva. Unii schimbă femeile, alţii ţigările, alţii crâşma. Ei bine, eu vreau să-mi schimb orientarea!
Ioan Holban: – Hai, mă Liviule! Te ştiu om serios, acum vrei să scrii despre curcubeul LGBT?
Liviu Antonesei: – Nu, nu! Ideea e că vreau să mă apuc de scris piese de teatru pentru copii. Simt eu că a venit vremea. Mna, am şi eu o vârstă. Dacă tot e să dau în mintea copiilor, măcar s-o fac la modul artistic!
Ioan Holban: – Aha, şi ai venit la mine crezând că eu sunt specialist în mintea copiilor. Dom’le, dacă sunt la cârma unui teatru pentru copii, nu înseamnă că beau lapte cu biberonul, ling acadele sau dorm în pamperşi, ce naiba!
Liviu Antonesei: – Hei, nu te enerva! Mai bine ia o linguriţă de Jack. Aşa… e amar, de ce te strâmbi?
Ioan Holban (cu un gest agitat): – Treci la subiect!
Liviu Antonesei: – Aia e, că n-am subiect! Vreau să scriu o piesă de teatru pentru cei mici, dar n-am nici o idee.
Ioan Holban: – Şi crezi că eu ţin idei prin culise, în magazia de decoruri?
Liviu Antonesei: – Nu, dar poate ai o idee despre cum să am eu o idee.
Holban trage îndelung din ţigară.
Ioan Holban: – Uite cum facem. Mergi la Florin Lăzărescu. Îl ştii, omul e tânăr, a scris nişte scenarii, a trântit o tâmpenie de piesă la Naţional, Teatru de război, parcă aşa îi zice. Oricum, omul a încercat. Du-te şi consultă-te cu el. Sigur veţi reuşi să scrieţi o piesă decentă. Hai, aştept manuscrisul!
Aceeaşi zi, spre seară. La o masă retrasă dintr-o cafenea, Liviu Antonesei şi Florin Lăzărescu discută aprins. În faţa lor, printre pahare, se află împrăştiate câteva hârtii mâzgălite.
Florin Lăzărescu: – Domnu’ Antonesei, e o piesă pentru copii, înţelege! Dacă bagi poveşti de la Revoluţie sau cum erai matale preşedintele Consiliului Judeţean, îi sperii.
Liviu Antonesei: – De ce să-i sperii? Copiii trebuie să şi înveţe ceva din spectacolele de teatru. Păi ce, le dăm numai Albă ca Zăpada, broscuţe fermecate şi fata moşului? Unde e educaţia civică?
Florin Lăzărescu: – Lăsaţi civismul, asta găseşti pe Facebook cât vrei. Haideţi să ne gândim: ce vrea un copil din România zilelor noastre?
Liviu Antonesei: – Play Station 2?
Florn Lăzărescu: – Vedeţi cât de depăşit sunteţi?
Liviu Antonesei: – Nu-s depăşit! Sunt vechi, domnule.
Florin Lăzărescu: – În fine, repet: ce vrea copilul de azi?
Liviu Antonesei: – Crispy de la Mc Donald’s?
Florin Lăzărescu: – Nu, crispy găseşti la KFC. Cum vreţi să scrieţi despre copii, dacă nici meniul de la fast food nu-l cunoaşteţi? Uff, iată cum facem: vă scriu eu integral piesa de teatru, dumneavoastră nu trebuie să faceţi nimic. Nu vreau să fiu trecut ca autor, dar măcar să-mi daţi 50% din încasări. De acord?
Liviu Antonesei: – S-a făcut!
A venit şi ziua premierei. Holban şi Antonesei se plimbă agitaţi în culise. Din când în când, privesc pe după cortină în sală.
Ioan Holban: – Pff, doar doi prichindei aşezaţi în rândul doi! Dezastru, Liviule!
Liviu Antonesei: – Şi doar i-am zis să folosească elemente civice, nu cinice! În fine, cât înseamnă în bani această audienţă? Te întreb ca să ştiu cât să-i dau lui Lăzărescu.
Ioan Holban: – Ce bani? Au intrat gratis. Bine, au lăsat la garderobă două îngheţate, o pungă mare de popcorn şi o tricicletă.
Liviu Antonesei: – Foarte bine, astea sunt încasările noastre. Păstrez eu tricicleta, iar lui Lăzărescu îi dau punga de popcorn. Îngheţatele le poţi lua tu, să-ţi mai crească glicemia un pic. Nu de alta, dar te văd cam alb la faţă!