În orice campanie electorală, de la cea mai neînsemnată comună până la București, candidații promit în general aceleași lucruri: asfalt, apă, gaz, școli, iluminat public. E vorba, în fond, de minimul pe care-l cer cetățenii. Au trecut vremurile în care omul era mulțumit cu un drum pietruit și un bec chior la colț de stradă. Dacă la sfârșitul anilor ’90, primarul Constantin Simirad putea spune liniștit că nu a făcut altceva decât să administreze sărăcia, acum o astfel de declarație ar fi întâmpinată cu fluierături. O groapă în asfalt înseamnă un vot pierdut. Iar fiecare zi care trece fără ca groapa să fie astupată duce la pierderea altor votanți. Oamenii nu mai conduc Dacia 1300, ca să-și permită „să ia” o groapă știind că pot remedia avariile cu vreo bucată de sârmă.
Asfalt cu bani UE
În 2006, municipalitatea împrumuta de la o bancă belgiană 200 milioane lei. Au curs râuri de cerneală în articole despre creditul Dexia și despre problemele apărute în cheltuirea banilor, dar deficiențele ne interesează mai puțin acum. Grosul banilor s-au dus pe reabilitarea a 130 de străzi din municipiu, cam un sfert din total. Adevărul e că nu se mai putea. Străzile Iașului arătau ca după bombardament. Chiar imens, mai ales pentru vremurile de atunci, când toate orașele țării sufereau de sărăcie acută, creditul Dexia nu a ajuns nici pe-o măsea, cum s-ar spune. O bună parte din oraș rămânea la fel de avariat. Aderarea la Uniunea Europeană a deschis robinetul banilor nerambursabili. Iașul a primit cadou 111 milioane euro, cu singura condiție ca Primăria să depună proiecte de banii ăștia. Teoretic, banii erau destinați întregii zone metropolitane, dar în fapt, ei au intrat exclusiv în municipiu. Mai ales în asfaltul municipiului. Au fost reabilitate axele nord-sud și est-vest, s-a construit pasajul de la Fundație, cel dintre Dacia și Păcurari, s-au asfaltat străzi în tot orașul. Ca să nu spună Europa că nu cheltuim bani și pentru alte domenii, s-au improvizat proiecte în care tot asfaltul era de fapt miza. Pentru „susținerea culturii”, s-au asfaltat străzile care duceau spre casa Pogor, muzeul Sadoveanu sau Bojdeuca lui Creangă. Efortul financiar din perioada 2007-2016 a rezolvat în bună măsură problema calității străzilor din oraș.
Din sursă locală
Dar nu complet. Numeroase străzi, mai ales din zonele periferice au rămas în plata Domnului. În centru, unde locuiesc cei mai mulți ieșeni, totul era țiplă. Pe la margini, în zonele de case… cum s-a nimerit. Copoul a avut noroc de muzeul Sadoveanu. Manta Roșie… ghinion, că sunt puțini locuitori, ca și în Copou, dar dintre celebritățile Iașului, doar călăul a locuit acolo. Teoretic, străzile din cartiere ar fi trebuit să facă obiectul unor proiecte viitoare, alimentate din bugetul local. Uniunea Europeană ne-a dat bani de asfalt timp de două exerciții bugetare de 7 ani. Nu poate nici ea să ne dea bani doar pentru asta. Așa că asfaltările au trecut în sarcina bugetului local. Care buget, să fim sinceri, nu e chiar mic. Anul ăsta, e de 1,8 miliarde lei. Ca să vă faceți o idee, în 2007, același buget se ridica la doar 374 milioane lei. Deci, dacă întregul oraș putea funcționa acum 15 ani cu 374 milioane lei, cu un miliard și jumătate în plus ar trebui să nu mai avem nicio problemă, nu?
În cartiere e jale
Și totuși… Nu vă spunem o noutate dacă zicem că străzile Iașului sunt pline de gropi. Nu la Centru ne referim, pentru că aici e încă bine. Când au fost reabilitate, străzile și bulevardele au fost refăcute din temelii, deci asfaltul stă pe o bază solidă. E drept, parcă dă unele semne de oboseală, dar e încă bun. Ne referim la străzile obișnuite, alea dintre blocuri, cu două benzi, din care una este folosită de localnici ca parcare. Aici, de multe ori în asfalt au început să apară găuri. Bordurile, așezate de multe ori în dorul lelii pe marginea străzii fie se desprind, fie se macină. Nu vom înțelege niciodată de ce s-a renunțat la folosirea bordurilor de granit. Costă de 10 ori mai mult decât cele din ciment, dar cele montate de Nicolae Gane încă rezistă, după 100 de ani.
Se lucrează lent
Marea problemă în asfaltările făcute în ultimii ani de Primărie constă în lentoarea cu care se fac. Ai impresia că municipalitatea se așteaptă la mulțumiri de fiecare dată când astupă o groapă și că puțin îi pasă dacă strada rămâne în șantier ani de zile. Strada noastră s-a aflat pe lista de investiții a Primăriei timp de trei ani, fără să se miște nimic. Abia anul trecut, prin primăvară, au început lucrările, dar nici vorbă să se fi terminat. Străzi precum Smârdan, I.C. Constantinescu, Petre Vancea sau Ogorului sunt câteva care au stat pe listă timp de patru ani, așteptând să intre în șantier.
Apoi, țineți minte celebrul șantier de pe șoseaua Bârnova? Acolo parcă și-au dat mâna Primăria și Delgaz pentru a scoate peri albi localnicilor, iar lucrările au durat vreo trei ani. Or, când începi lucrările azi și le termini poimarți, cam cât te aștepți să țină? Când tai panglica într-o parte, abia că strada a început să se spargă în celălalt capăt.
Nu prea e bine
Partea proastă e că lucrurile nu dau semne că au de gând să meargă spre mai bine. Chiar dimpotrivă. Capacitatea municipalității de a gestiona lucrări de infrastructură nu s-a îmbunătățit în ultimii ani. Nu se lucrează nici mai repede, nici mai bine. În plus, banii europeni pentru asfalt s-au cam terminat, în timp ce creditul Dexia încă nu a fost rembursat. De anul ăsta, Primăria s-a trezit că trebuie să se ocupe din nou și de încălzirea orașului, ceea ce înseamnă cheltuieli suplimentare enorme. Implicit, banii disponibili pentru asfaltări vor fi tot mai puțini. Pe scurt, se lucrează lent, puțin și prost. Cam cum să fie bine?
