De pe când trăiau în peșteri, oamenii au drept trăsătură principală faptul că își dau în cap unul altuia. Întâi, dădea cu piatra în vecin pentru a-i lua femeia sau halca de mamut. Mai târziu, ca să-l convingă că zeul X este mai adevărat decât zeul Y. Mai nou, pentru petrol. Mâine, pentru apă sau cine știe ce altă resursă rară. Ca urmare, orice popor are nevoie de eroi, pe care și-i șlefuiește și îi redesenează, de nu s-ar recunoaște nici ei, cu buletinul în mână. Dacă e să te iei după georgieni, noroc de vitejii din Sasun, că altfel am fi vorbit persana. Dacă e să te iei după noi, noroc de Ștefan cel Mare că papa nu e turc. Pentru ca Ștefan cel Mare al nostru să fie cel mai tare din parcare a trebuit să rescriem complet istoria medievală a acestui colț de Europă. Câți știu că din 47 de ani de domnie, Ștefan s-a bătut cu turcii doar vreo 13 ani, că în rest le-a plătit haraciul, numai ca să-l lase în pace și să se ducă să-i atace pe alții? Sau câți au auzit de muntenii pe care același Ștefan îi lua ca robi atunci când se bătea cu Radu cel Frumos și îi vindea mai departe, la tătari? Despre un episod al istoriei noastre peste care s-a turnat detergent și care a fost frecat cu peria de sârmă până a dispărut din manuale vom vorbi și noi astăzi: răscoala separatistă din Moldova anului 1866.
Istorie romanțată în manuale
Unirea din 1918 este considerată actul fondator al statului român modern. Și pentru că în urma ei România noastră a ajuns o țară suficient de mare cât să conteze în zonă, manualele noastre de istorie au fost scrise dintotdeauna cu acest fir roșu în mintea autorilor. Citindu-le, ai zice că iobagul ardelean, rumânul muntean și vecinul moldovean nu visau altceva atunci când munceau pentru boier decât la o țară mare și rotundă. A, „iobag”, „rumân” sau „vecin” sunt sinonime. În 1599-1600, Mihai Viteazul a cucerit Transilvania și Moldova pentru că asta a fost „pohta ce-a pohtit”, nu pentru că visa la România Mare. Erau trei țări aflate în uniune personală, cum au mai fost în Evul Mediu Polonia și Ungaria în câteva rânduri. Fiecare din cele trei țări române își păstra administrația și sfaturile boierești proprii. Nici măcar armatele nu au fost unite într-una singură.
„Stataliștii” moldoveni
În Moldova anului 1859, cei care respingeau ideea unirii erau mulți și puternici. „Mișcarea patriotică moldovenească” exista din 1856, având printre membri oameni de vază, precum Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Nicolae Istrati, Teodor Balș sau Nicolae Govoride. Ideea lor era simplă: după ce turcii ocupaseră Bugeacul încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, austriecii furaseră Bucovina, în 1775, iar rușii anexaseră Basarabia în 1812, Moldova nu mai era decât un ciot din ce fusese înainte. E drept, și Muntenia pierduse Dobrogea încă din timpul lui Mircea cel Bătrân, iar cetățile de pe Dunăre fuseseră transformate în raiale turcești. Totuși, în 1856 Muntenia era dublă ca suprafață și populație față de Moldova. În opinia „stataliștilor” moldoveni, așa cum erau cunoscuți în epocă, unirea cu Muntenia ar fi dus la mutarea centrului de greutate politic și administrativ la București, fie și pentru simplul fapt că muntenii ar fi fost mai mulți în adunarea obștească. Implicit, Iașul s-ar fi prăbușit economic, iar întreaga Moldovă ar fi devenit o simplă anexă a Munteniei. În primă instanță, stataliștii chiar au câștigat alegerile pentru divanul ad-hoc al Moldovei. Doar pericolul rusesc a fost factorul care a dus până la urmă la unire. Nu intrăm în amănunte, dar în războiul ruso-turc din 1806-1812, rușii au ocupat ambele țări române și au cerut, ca o condiție a păcii, ca granița dintre Turcia și Rusia să fie stabilită pe Dunăre. Am fi vorbit rusește acum, dacă Napoleon nu ataca Rusia în 1812, făcând-o să-și domolească pretențiile. Țările române mai fuseseră ocupate de ruși și în timpul războiului cu turcii din 1828-1829, iar vecinii noștri din răsărit au plecat doar în 1856, după un nou război cu turcii, pierdut de această dată.
Unire cu sacrificiile Iașului
Convenția de la Paris din 1858 stabilea unirea Moldovei cu Muntenia, dar într-o formă net diferită față de ce a ieșit. Cele două state urmau să aibă în continuare domnitori separați, guverne și adunări legislative proprii. Ar fi existat doar trei instituții comune: armata, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de cei doi domnitori, o „comisie centrală” cu rolul de a elabora legile comune și o Înaltă Curte de Justiție și Casație, ambele cu sediul la Focșani. Orășelul avea avantajul că se afla pe ambele maluri ale Milcovului, vechea frontieră moldo-munteană. Până la urmă, unirea a avut exact cu urmările prevăzute de stataliștii moldoveni. A fost ales un singur domn, Alexandru Ioan Cuza. În 1862, acesta a mutat capitala la București și a înființat o singură adunare obștească, tot la București. Comisia centrală a fost desființată, iar Înalta Curte a fost și ea mutată în noua capitală. Iașul și Moldova au devenit oficial remorca Bucureștilor și Munteniei. În acest moment s-a născut a doua Mișcare patriotică moldovenească.
Sute de petiții
Întâi, s-au făcut petiții peste petiții, adresate lui Cuza și guvernului de la București. Iașul se prăbușea economic. Până în 1866, activitatea sa economică scăzuse cu peste o treime. Lipsa șoselelor spre Muntenia și a căilor ferate agrava situația. Din Iași începeau să plece până și evreii, care se săturaseră de falimente. Timp de patru ani, s-au scris petiții, cerându-se doar lucruri de bun-simț. Întâi, construirea căilor ferate pentru care existau proiecte de pe vremea lui Mihalache Vodă Sturdza și dezvoltarea navigației pe Prut. Apoi, emiterea unor legi care să stimuleze comerțul în Moldova și reducerea impozitelor plătite de moldoveni. În plus, mutarea Înaltei Curți la Iași, gest care ar fi mângâiat orgoliul rănit al moldovenilor și transformarea Iașului măcar într-o capitală juridică a țării. Cum s-ar spune acum, se cerea declararea Moldovei ca „zonă defavorizată”. Petițiile nu au avut nicio urmare concretă. Pur și simplu au rămas uitate prin sertarele biroului lui Cuza.
„Ipoteză moldoveană”
În aceste condiții, mișcarea moldoveană s-a radicalizat. Nu, nu a izbucnit un război civil și nici nu au existat atentate teroriste. E drept, după asasinarea din 1862 a prim-ministrului Barbu Catargiu, bucureștean, s-a vorbit de o „ipoteză moldoveană”, dar nu s-a putut demonstra vreodată că separatiștii moldoveni s-ar fi aflat la originea atentatului. Următorul prim-ministru, Nicolae Kretzulescu, a fost tot bucureștean, iar acesta a murit de bătrânețe.
Forțat să abdice
Radicalizarea moldovenilor s-a făcut tot cu legea în mână. În 1859, Cuza jurase că va abdica după 7 ani de domnie, limită respectată și de domnitorii dinaintea lui. În ianuarie 1866, moldovenii i-au amintit promisiunea, dar domnitorul s-a făcut că nu aude. Cuza anunțase public în fața parlamentului în decembrie 1865 că intenționează să abdice, dar nu se grăbea să o facă. În aceste condiții are loc lovitura de palat din 11 februarie, când Cuza a fost forțat cu pistolul în mână să abdice. Actul abdicării a fost scris în chiar dormitorul în care Cuza o înșela pe Elena Doamna cu prințesa Maria Obrenovici. Da, în prezența acesteia din urmă. Probabil că pe Cuza l-a convins mai mult posibilitatea unui scandal public decât pistolul complotiștilor.
Explozie de bucurie
Abdicarea a fost anunțată telegrafic la Iași încă din dimineața zilei de 11 februarie, iar informația a fost făcută publică imediat. Zeci de vătășei au umplut străzile Iașului, bătând darabana pentru a strânge lumea și a anunța evenimentul. Rezultatul a fost o explozie de bucurie a târgoveților. Timp de trei zile s-au organizat serbări publice și spectacole de teatru gratuite. Moldovenii erau siguri că odată Cuza plecat, se va reveni la prevederile Convenției de la Paris. Trezirea din reverie a fost năucitoare. Când și-au revenit după trei zile de sărbătorire, ieșenii au constatat că lucrurile nu promiteau să se schimbe. La București, puterea fusese luată de o locotenență domnească, formată din trei membri: Lascăr Catargiu din partea Moldovei, Nicolae Golescu din partea Munteniei și colonelul Nicolae Haralambie, conducătorul armatei și bucureștean. Deci, muntenii erau majoritari în locotenența domnească. Noul prim-ministru, Ion Ghica, era tot bucureștean.
Plebiscit pentru Carol
Spre stupoarea ieșenilor, locotenența domnească nu stabilește nimic în sensul revenirii la doi domni și două adunări legislative. Dimpotrivă, oferă coroana României prințului Filip al Belgiei, conte de Flandra. Acest fapt avea două consecințe: Moldova rămânea remorca Munteniei, iar pe tronul țării ar fi venit un catolic. Al doilea lucru nu prea conta, politic vorbind, dar într-o țară profund ortodoxă lucrurile aveau altă semnificație. Filip de Flandra refuză tronul, iar coroana este oferită de locotenența domnească lui Carol, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, tot catolic, care acceptă. Locotenența domnească anunță pe 30 martie că va fi organizat un referendum în perioada 2-8 aprilie, recomandând românilor să voteze în favoarea proclamării lui Carol ca domnitor. Lascăr Catargiu vine la Iași, pentru a supraveghea derularea plebicistului.
„Jos unirea”
Așa s-a născut revolta ieșeană din 3 aprilie. La slujba de la Mitropolie, situația politică a fost principala temă a predicii de Paște ținută de tânărul mitropolitul Calinic Miclescu. La ora 10.00, lumea ieșea pe Ulița Mare, în sunetele clopotelor, cu mitropolitul și un impresionant alai de clerici în frunte, îndreptându-se spre Palatul Ocârmuirii, actualul Palat al Culturii. Se striga „Jos unirea”, „Vrem domn moldovean” sau „Nu mai vrem să fim dăscăliți de țigani”. Lumea îl cerea domn pe Nicolae Rosetti-Roznovanu. Răsculații, înarmați cu pietre, ciomege și câteva puști, erau în număr de peste 500, o cifră importantă pentru acea vreme. Doar că erau așteptați de armată. În Iași fusese adus un batalion de infanterie munteană și un escadron de cavalerie, tot muntean. Manifestanții sunt întâmpinați cu foc de către soldații veniți dinspre Palat. În același timp, cavaleria cobora în galop Copoul cu săbiile scoase, tăind în carne vie. Surprinși de violența atacului, ca și de faptul că acesta fusese ordonat chiar de către ieșeanul Lascăr Catargiu, manifestanții încearcă totuși să reziste, refugiindu-se în spatele unei baricade ridicate în pripă în curtea Palatului Roznovanu.
Mitropolitul, salvat de Creangă
Rezistența dârză a manifestanților a transformat confruntarea într-o baie de sânge. Dintre soldați, au murit 16, iar 30 au fost răniți. Dintre ieșeni, peste 100. Roznovanu este arestat, alături de mama sa și de zeci de participanți la manifestație. Mitropolitul Calinic este rănit și puțin a lipsit să moară. L-a salvat Ion Creangă, care îl ascunde în pivnița cârciumii „La Anghel”, aflată în apropiere. După câteva zile, Creangă îl aduce la Calinic pe Titu Maiorescu. Acesta îl convinge să se predea. Este arestat până și Gheorghe Asachi, pe atunci în vârstă de 88 de ani. Arestații au fost înghesuiți în clădirea manejului de lângă Palatul Roznovanu, aflat sub actuala esplanadă a Teatrului. După patru ore de luptă, răscoala ieșenilor era înăbușită în sânge, iar ulița era plină de morți și răniți. Morții au fost duși cu căruțele la cimitirul din ulița Morii de Vânt.
Amnistia lui Carol
Înfierbântată, locotenența domnească era hotărâtă să dea un exemplu oricărei viitoare mișcări separatiste prin pedepse exemplare. Procesul revoltei de la Iași nu a mai avut însă loc. Abia intrat în țară, principele Carol și-a semnat primul decret încă înainte de a ajunge la București. Oprit la conacul Golești de lângă Pitești, Carol îi amnistiază pe toți cei arestați pentru „crime și delicte politice”, iar pe 2 iunie Calinic revine în scaunul mitropolitan. Pe toată durata de 48 de ani ai domniei sale, Carol s-a străduit să se împace cu ieșenii. În aprilie 1868, venit în vizită la Iași, Carol este găzduit în palatul Mitropoliei de însuși Calinic. Șeful mișcării separatiste, Nicolae Rosetti-Roznovanu îl invită pe Carol la nunta sa. Iar prințul nu a refuzat invitația.