Acum ceva vreme, vorbeam noi despre Fortus. Despre soarta sa, despre faptul că a fost un combinat condamnat încă de la înființare, în condițiile în care era departe de punctele de aprovizionare cu materii prime și situat într-o regiune a țării cu o infrastructură de transport prea slabă pentru a fi rentabilă. A fost o unitate construită numai ca să iasă statisticile cum trebuie, iar repartizarea industriei grele pe teritoriul României să fie echilibrată. Bun, dar comuniștii ăștia chiar erau tâmpiți? Nu erau în stare să gândească decât în termeni de plan cincinal împlinit în patru ani și jumătate? Nu aveau chiar nimic potrivit pentru zona respectivă?
Propriile resurse
Ne-am adus aminte de chestia asta gândindu-ne la faptul că abia ce s-au împlinit vreo 30 de anișori de când, în plină criză economică, regimul comunist de la noi a luat decizia de a lăsa fiecare județ să se descurce din propriile resurse. Așa că pâinea era raționalizată în Neamț, că era județ de munte și nu puteau pune destul grâu, în timp ce la Iași pâinea era la liber. În schimb, hârtia igienică era marfă rară la noi, pentru că nu prea avem lemn, dar la Târgu Neamț o găseai fără nicio problemă, că aveau lemn tot înainte. Culmea, oricât de absurdă era, ideea ca fiecare județ să se descurce singur, iar țara întreagă să trăiască fără a importa nimic a dus la niște rezultate pradoxale. Vrând, nevrând, fiecare secretar județean de partid s-a uitat în ograda proprie, căutând căi de supraviețuire, prin folosirea la maxim a resurselor existente, ceea ce nu era neapărat rău. Și mai culmea, din direcțiile date în crâncenii ani ’80 s-ar putea trage și strategiile de dezvoltare viitoare ale orașelor din județele actuale. Cum și în ce fel, vom vedea mai departe.
Revoluție agrară
Anii ’80 au fost anii în care a fost lansată „noua revoluție agrară”. Pe scurt, asta însemna înlocuirea fiecărui sat cu 2-3 blocuri, în care să încapă toți locuitorii, iar vechile grădini să fie transformate în terenuri arabile. Au fost anii unei urbanizări sălbatice, ai mutării la etajul patru a țăranilor care mai ieri își săpau grădina și angajarea lor la fabrica construită peste drum. Bun, dar care fabrică? Conform planurilor, comunele mari urmau să devină centre industrial-agrare. Orășelele, centre ale industriei ușoare. Orașele, centre ale industriei grele. Metropolele… nu, că astea nu existau încă.
Cinci orașe
În județ avem acum cinci localități urbane: centrul reprezentat de Iași, un al doilea municipiu, Pașcani, două orașe care erau și înainte, Târgu Frumos și Hârlău, respectiv o comună transformată în oraș, Podu Iloaiei. La acestea, prin 2004 se mai punea problema adăugării a încă două orașe, Răducăneni și Țibănești. S-a renunțat la urbanizarea oficială a lor, pentru că erau prea aproape de alte orașe, Iași, respectiv Negrești. Planurile însă, existau de mult. Țibăneștiului, de exemplu, înainte de 1989 i se rezervase rolul de centru pentru industria ușoară. În atelierele de confecții din centrul comunei lucrau în 1989 nu mai puțin de 800 de cusătorese, o zecime din populația locală. Cam la fel și în Răducăneni.
Celebrul CPF
Podu Iloaiei trebuia să fie un centru agro-industrial, de prelucrare a producției agricole a comunelor din jur. După 1989, acesta a fost și drumul ales. Un fost primar a făcut moară și fabrică de pâine, exact ce aveau de gând și comuniștii să facă. Altceva oricum nu putea merge. Pentru Târgu Frumos se rezervase rolul de centru al industriei ușoare. Nu erau destui oameni în zonă pentru a construi o fabrică de țevi sau un combinat de fibre sintetice. Dar până mai ieri, fabrica de încălțăminte din Târgu Frumos, Aurora, încă mai avea un magazin în Piața Unirii. Pașcaniul trebuia să fie centrul industrial secund al județului, polivalent. Dintotdeauna Pașcaniul a fost nod de cale ferată, așa că profilul de reparații material rulant se impunea de la sine. Tot de aici pleca și caracterul industrial al orașului. Multă vreme, Pașcaniul a fost cunoscut prin blugii pe care îi fabrica, în lohn, pentru italienii capitaliști. De la ei se aduceau etichetele, nasturii și capsele, materialul și ața fiind făcute la noi. Ce se refuza la export, ajungea pe piața internă. Faptul că orașul era așezat în mijlocul câmpului, a dat naștere și unei fabrici de zahăr, bazată pe producția locală de sfeclă. În fine, pentru Hârlău se rezervase tot un loc agroindustrial. „Vinul de regiune superior” din alimentarele Iașului era făcut la Hârlău. La fel, o serie de conserve de legume. Celebrul CPF, dacă-l mai țineți minte: „Carne de Porc cu Fasole”, pe limba actuală.
Nu-și găsesc drumul
Ce a rămas din planurile de atunci? Podu Iloaiei este ceea ce se voia a fi. Produce pâine și cam atât. Târgu Frumos a devenit un centru pur agricol, bazat pe producția de legume a lipovenilor. Asta făceau ei și atunci, dar mai puțin oficial. La Pașcani, a rămas industria ușoară, reprezentată de Doina Cepalis și sectorul feroviar. Sunt cele două domenii în care municipiul de pe Siret excelează și în care își are viitorul asigurat. „Nectarul” a fost demolat între timp, dar ar mai fi loc și pentru el. Doar Hârlăul nu-și găsește încă locul în economia de azi. Nu a mai rămas nimic din ce a fost, iar așezarea orașului, la capăt de cale ferată, într-o fundătură dintre dealuri, nu-i lasă mult viitor.
