Știți vorba aia a strămoșilor noștri latini, „mens sana in corpore sano”? Adică „minte sănătoasă în trup sănătos”? O știți, cum să nu! Dacă nu mai țineți minte decât o singură expresie din latina pe care ați studiat-o într-a opta, atunci asta e. E ușor de înțeles, ușor de ținut minte și ați mai auzit-o, pe ici, pe colo, de cine știe câte ori până acum. Măcar la Telesport. Ce nu știați probabil e cine a spus-o, când și unde. Expresia aparține poetului roman Juvenal, care a trăit undeva prin sec. I-II e.n. În „Satira a X-a”, Juvenal face o listă cu lucrurile de dorit în viață. Ăsta e primul lucru pentru care, credea Juvenal, trebuie să te rogi. Ideea a devenit tot mai actuală și la noi, pe măsură ce locuitorii orașelor au început să aștepte mai mult de la primarii lor decât apă caldă la robinet și lumină pe străzi. Și pe măsură ce oamenii vor să trăiască cât mai sănătos, într-un mediu tot mai poluat. Iar acolo unde primarii mai ascultă și de cetățeni, fac tot soiul de chestii mărunte, ieftine și cu impact pozitiv asupra dorinței locuitorilor de a-i mai vota o dată în funcție. În fond, activitatea oricărui primar asta înseamnă: pregătirea pentru viitoarele alegeri. Un alegător mulțumit e unul care-ți caută numele pe buletinul de vot pentru a mai pune o dată ștampila. Despre un astfel de mărunțiș bine văzut pe malul… nu al Bahluiului, ci al Crișului Repede vom vorbi și noi azi.
Unde alergăm?
Ați văzut, desigur, că în Iași circulă din ce în ce mai mulți bicicliști și că pe trotuarele lui aleargă din ce în ce mai mulți oameni. Mens sana in corpore sano, nu? Așa e și la alții. Alergarea sau jogging-ul, cum i se mai spune în romgleză, este cel mai la îndemână sport cu putință. N-ai nevoie pentru el decât de adidașii vechi scoși din fundul debaralei și de trening-ul scos de la naftalină. Din fericire, treningurile se fac dintr-un material elastic care se mulează bine pe burtă, fără a crăpa. Doar că pentru alergători, important e și unde o fac. Materialul din care se fac trotuarele în ultimii ani, acele pavele din ciment presat sunt o suprafață dură și incomodă. E incomodă până și la mers, darămite la alergat. Ideală pentru alergătură este o suprafață moale și elastic.
500 de lei pe metrul de pistă
La asta s-au gândit și edilii orădeni atunci când s-au apucat să construiască piste pentru alergare prin oraș. O pistă nu înseamnă un trotuar vopsit altfel, ci construit altfel. Așa că… Prima pistă de alergare din material sintetic din Oradea a fost inaugurată acum trei ani, fiind amenajată în parcul „Ion I.C. Brătianu”. Nu e mare lucru de capul parcului respectiv. E cam ca parcul nostru de pe strada Palat, poate oleacă mai mare, dar nu cu mult. Ei bine, în părculețul ăla a încăput o pistă lungă de 1.054 metri și lată de 1,25 metri. A făcut-o primăria, în parteneriat cu firma locală de salubritate, din taxa pe care aceasta o percepe de la comunele cărora le transport gunoiul. A costat vreo 525.000 de lei, fiind unul dintre cele 100 de proiecte locale făcute de ardeleni cu ocazia Centenarului. O sumă de vreo 500 de lei pe metrul de pistă nu e chiar mult. De fapt, tartanul din care e făcută, material special conceput pentru piste și terenuri sportive, costă cam cât asfaltul. În loc de asfalt pe o alee pui tartan, vopsești cu spray câteva figuri de alergători, ca lumea să știe despre ce e vorba și gata.
Cu nocturnă
O altă pistă a fost construită de orădeni în cartierul Ioșia, un fel de Apărătorii Patriei de la noi, lângă șoseaua de centură. Aici, banii au fost scoși de RCS&RDS. Are doar 640 de metri, dar e cu două benzi. E făcută din zgură, cu sistem de drenaj, nocturnă și, în bună măsură, umbrită de copaci, așa că a devenit rapid favorita localnicilor, chiar dacă e periferică. RCS a plătit și amenajarea a 50 de locuri de parcare pentru cei care vin cu mașina.
„Coridor verde”
Alte două piste sunt în lucru, aproape de finalizare. Una se află în curs de amenajare în parcul Salca, comparabil cu cel din Nicolina de la noi. Pista orădeană va avea în final 1.074 de metri lungime și 1,2 metri lățime, fiind realizată tot din tartan. Aceasta nu a fost făcută din sponsorizări, ci pe banii primăriei: 650.000 de lei. Ultima pistă pe care o vom pomeni este cea din cartierul Barcău, aproape de Ioșia. Deci, un fel de Canta ieșeană. Aceasta va fi cea mai lungă dintre toate, având 2,2 km lungime și o lățime de un metru. Pista, în valoare de 1,76 milioane de lei, face parte dintr-un proiect mai amplu, așa numitul „coridor verde” care va consta în final din trei zone: una pentru odihnă activă, alta pentru joacă și recreere și o a treia, pentru odihnă pasivă.
Nimic la Iași
S-ar putea să mai aibă orădenii și alte piste, construite sau în lucru, dar credem că patru exemple sunt suficiente. Ar fi de subliniat, în comparație cu Iașul, vreo trei aspecte. Întâi, faptul că două dintre pistele enumerate au fost realizate la solicitarea cetățenilor, prin așa-numita „bugetare participativă”. Primăria alocă anual o sumă destinată punerii în practică a proiectelor propuse de cetățeni. N-are pretenția că știe mai bine decât aceștia ce le trebuie, așa că îi lasă să voteze ce vor să se construiască și scoate banul. La noi, această idee se află încă în chinurile facerii. Apoi, Primăria orădeană a reușit să convingă firmele să participe și ele cu bani. Una e o societate publică și dă banul doar pentru că i se cere de către o autoritate publică. Alta însă e privată și, evident, plătește pentru a-și face reclamă. N-am auzit ca la Iași, firmele mari să fie chemate la o discuție la Primărie pentru a li se propune un astfel de parteneriat pe banii lor. Nu credem că ar refuza oportunitatea de a câștiga câteva bile albe în ochii publicului. Și, nu în ultimul rând, orădenii au piste de alergat, dar mai fac, pentru că sunt necesare. Noi o avem doar pe cea de la stadion, greu accesibilă și clar insuficientă pentru câți doritori de viață sănătoasă există în oraș. Iar atunci când se amenajează vreun spațiu verde, nu sunt luați deloc în calcul ieșenii care vor să meargă cu bicicleta sau să alerge. Dacă tot se amenajează alei prin păduricea dintre Super Copou și Agronomie, de ce nu s-a amenajat acolo și o pistă de alergare? Era oare așa greu?