Într-una dintre cărțile sale, scriitorul Isaac Asimov compara Galaxia cu un animal gigantic care se târăște prin spațiu. Comparația poate părea banală, dar era prima oară când o făcea cineva. Așa că a făcut carieră, iar azi există chiar și o religie care atribuie o viață proprie naturii și chiar lucrurilor fabricate de om. Pe undeva, nu e chiar ceva exagerat. De la o zi la alta, schimbările din jurul nostru pot trece neobservate. În timp însă, ele se adună, iar un ieșean întors din străinătate după 30 de ani ar rămâne probabil debusolat în Piața Unirii, neștiind încotro să o ia ca să găsească locuri ce-i sunt familiare. Vom încerca împreună să vedem ce s-a schimbat în Iașul nostru din 1989 încoace. Unde eram? Unde am ajuns? Încotro ne îndreptăm?
Roata dințată
În 1989, Iașul era un oraș tipic comunist. Majoritatea clădirilor vechi fuseseră demolate, fiind înlocuite cu blocuri cenușii, uniforme. Doar unele blocuri din zona centrală mai aveau o oarecare individualitate arhitectonică, fiind altceva decât simple paralelipipede de beton. Economia Iașului fusese construită conform ideii „repartizării judicioase a mijloacelor de producție”. Tradusă în românește, formula însemna că fiecare județ trebuie să fie cam la fel de dezvoltat în toate direcțiile. Așa s-a ajuns ca la Iași să se construiască unități precum Combinatul de Utilaj Greu, la sute de kilometri de sursele de materii prime și de căile majore de comunicații. Industria grea era prezentă și pe stema Iașului de atunci, care prezenta capul de bour al Moldovei, turnul central al Palatului Culturii, o flacără care simboliza caracterul de oraș universitar și o roată dințată, simbolizând industriile chimică și grea, cu o pondere importantă în economia ieșeană din perioada comunistă.
Doar 2,8%
Totuși, cu toată industrializarea forțată, ponderea Iașului în producția industrială națională era în 1985, ultimul an dinainte de 1989 pentru care mai există date credibile, de doar 2,8%. În afară de București, Iașul mai era depășit din punct de vedere industrial de Prahova (6,3%), Brașov (5,2%), Argeș, Galați și Bacău, cu peste 4% pondere în producția industrială națională, Timiș, Hunedoara, Sibiu și Cluj care depășeau 3%.
108.000 de angajați în uzine
În 1989, aproape jumătate dintre ieșeni lucrau în industrie. În Iași funcționau 46 de întreprinderi, cu un total de 108.000 de angajați, dintr-o piață a muncii totală de 231.000 de salariați. Cele mai mari trei fabrici din Iași aveau împreună 21.000 de angajați. Fabrica de țevi sudate Metalurgica era cea mai mare întreprindere de profil din lume, realizând o producție anuală de 620 milioane de dolari, la valoarea actuală. Totuși, Metalurgica se afla doar pe locul șapte ca număr de salariați. Țevile se vindeau scump.
Directive absurde
Combinatul de Fibre Sintetice, pentru alimentarea căruia se construise o magistrală de gaz metan dedicată, producea marfă de 440 milioane de dolari. Trebuie să menționăm totuși un mic amănunt. Cifrele producției, oricât de spectaculoase ar fi, nu sunt și un indicator al performanței. Înainte de 1989, se raporta doar valoarea producției, nu cifra de afaceri, ca acum. Diferența este importantă. Una e cât produci, alta cât reușești să vinzi. Înainte de 1989 se producea după plan, nu neapărat în funcție de comenzi. Dacă partidul stabilea că trebuie realizată o producție record de țevi, se produceau țevi până se umplea curtea fabricii, neavând unde le vinde. Iar astfel de directive absurde erau un fapt curent.
Mai puțini salariați
Din punct de vedere economic, Iașul a cunoscut o restructurare fantastică în ultimii 30 de ani. Pe de o parte, au mai rămas doar 148.000 de angajați. Dacă în 1989, 46% dintre salariații ieșeni munceau în industrie, acum ei mai sunt 30.000, adică 20%. Nu e însă un lucru de speriat. Iașul oricum nu avea o tradiție industrială, iar cea comunistă a fost forțată. Foarte mulți ieșeni lucrează acum în domeniul serviciilor, sector care înainte de 1990 era foarte slab dezvoltat. Iașul avea vreo 50 de taxiuri, iar dacă ieșeai cu familia la Ciric, era o performanță să te poți întoarce acasă cu taxiul. Acum sunt 1.300 de taximetriști. Dacă ai chef să mănânci o pizza la miezul nopții, găsești unde, pentru că multe restaurante sunt deschise și noaptea. Până în 1989, ele se închideau la ora 22.00. Există livrări la domiciliu pentru orice. Înainte de 1989, puteai cere livrarea acasă doar pentru buteliile de gaz și mobilă. Dacă se spărgea o țeavă în casă, apelai la nea Gică instalatorul, pe care-l cunoșteai de la botezul copilului. N-avea rost să suni la ICRAL, că vorbeai singur. Și tot așa.
1.000 de unități locative anual
Iașul avea, în 1990, un fond de locuințe de 109.157 de apartamente și case, cu o suprafață locuibilă totală de 3,4 milioane de metri pătrați. Acum, sunt 127.576 de locuințe, deci s-a construit cam în ritm de 1.000 de unități locative anual. În total, ieșenii dispun de 5,6 milioane de metri pătrați de spațiu locativ. Cifra este relevantă, dacă o raportăm la populația orașului. În 1990, un ieșean locuia în 10,8 mp, luând în calcul și bucătăria, baia și holul. Acum, ieșeanul mediu dispune de 15,17 mp de locuință, cu 50% mai mult decât în 1989. Locuim deci în condiții mai bune decât atunci, când apartamentele erau poreclite „cutii de chibrituri”. Nici acum nu sunt foarte mari, dar au mai apărut casele cu spații mai generoase.
Mai bine în Sănătate
Această modificare a structurii populației este vizibilă și în privința școlilor. În 1989, în oraș funcționau 181 de unități școlare, de la creșe și grădinițe, până la licee, școli de maiștri și universități. Astăzi, au mai rămas 108. Pur și simplu nu mai e nevoie de mai multe. Populația școlară a Iașului a scăzut de la 119.000 de copii, la 112.000. Suntem totuși, în comparație cu alții, un oraș încă tânăr. În schimb, o evoluție pozitivă se înregistrează în domeniul sănătății. Se apreciază că vechimea medie a aparaturii medicale este acum cu 50% mai mică decât în 1989, adică s-au cumpărat tot mai multe echipamente noi. Față de 1989, Iașul dispune de o unitate medicală specializată suplimentară, Institutul Regional de Oncologie. Asta, fără a mai lua în calcul spitalele private. Și în această privință deci, stăm mai bine.
Drumuri mai multe
Cine nu l-a înjurat vreodată pe primar pentru gropile din asfalt? Sau pe șeful de la Drumuri Județene, pe cel de la Drumuri Naționale sau pe ministrul transporturilor? E unul din avantajele democrației și transparenței: poți să înjuri pe cineva care nu-și face treaba și poți ști exact cine și ce ar trebui să facă. În 1990, județul nostru avea 2.334 km de drumuri, naționale, județene și comunale. Dintre acestea, erau modernizate sau asfaltate 785 km, respectiv o treime. În 29 de ani, rețeaua s-a extins cu încă 154 km de drumuri. Procentul celor modernizate sau asfaltate a urcat la 46%. Nu e rău să avem cu aproape o jumătate mai multe drumuri modernizate, dar nici extraordinar de bine, ca să fim sinceri. În ritmul ăsta, vom avea asfalt pe toate drumurile din județ abia peste încă 120 de ani. Parcă ar fi totuși prea mult, nu? Mă rog, dacă nu vă cheamă cumva Matusalem. Străzile municipiului au rămas cam aceleași. Erau 500 km în 1990, sunt 506 km acum. Noile zone rezidențiale, care să impună construirea de străzi, sunt situate în general dincolo de limitele teritoriale ale municipiului.
Salt mare în servicii publice
Că tot vorbeam mai sus de domeniul serviciilor, în perioada comunistă se vorbea mult de grija regimului față de oamenii muncii. Greu de spus ce se înțelegea prin această „grijă”. Sigur însă nu era vorba de serviciile publice elementare, precum alimentarea cu apă. În 1990, rețeaua de alimentare cu apă avea în tot județul o lungime de 657 km, din care 480 km erau în Iași. Acum, s-a ajuns la 2.218 km, din care 488 km în oraș. Un număr de 64 de comune din județ beneficiază acum de acest serviciu de bază. Același lucru se poate spune și despre canalizare. În 1990, existau 494 km de canalizare, 365 km fiind în municipiul Iași. Mulți ieșeni aveau încă toalete în fundul curții, simple gropi săpate în pământ. În 2016, rețeaua ajunsese la 1.003 km, din care 485 km sunt în municipiu, iar orașul este aproape în întregime deservit de canalizare. Aproape, căci mai sunt străzi în care țevile nu au ajuns încă. Avem 31 de comune cu rețea de canalizare nouă. În schimb, a scăzut de 6 ori, de la 1,2 milioane gigacalorii, la doar 200.000 gigacalorii, cantitatea de energie termică distribuită consumatorilor. Evoluția este firească. Nu mai există consumatori de abur industrial, consumul fiind exclusiv casnic.
Telefon „în cuplaj”
O dezvoltare fantastică au cunoscut-o comunicațiile. E și normal, trăim în secolul internetului. În 1989, nicăieri în România nu exista internet. Nici telefonia nu era cine știe ce de dezvoltată. Așteptai ani în șir instalarea unui post telefonic. Presa începutului anilor ’90 menționa cazul unui clujean căruia i se aprobase în sfârșit instalarea unui telefon fix după 23 de ani de la depunerea cererii. Aveam colegi de școală care aveau telefon „în cuplaj”. Adică la același număr răspundeau două familii. Sunai la Popescu și răspundea Ionescu. Înțelegea că nu ai treabă cu el, așa că punea receptorul în furcă. Mai sunai o dată, iar Ionescu nu se mai apropia de telefon, știind că trebuie să răspundă Popescu. Destul de aiurea, nu? Azi, nu mai există ieșean să nu aibă cel puțin telefon mobil. În 1989, existau în tot județul doar 85.500 de posturi telefonice.
Mai puține tramvaie
În 29 de ani, municipalitatea noastră nu a reușit să-i convingă pe ieșeni că transportul public e de preferat automobilelor poprietate personală. În 1989, lungimea totală a liniilor de transport din municipiu era de 186,4 km, acestea fiind deservite de 174 de tramvaie, 117 autobuze și 46 de troleibuze. Între timp, rețeaua a fost extinsă la 441 km, dar pe trasee mai avem 124 de tramvaie și 153 de autobuze. Troleibuzele au dispărut. În 1990, erau cam două mijloace de transport pe kilometru de rețea. Acum, raportul s-a inversat: un mijloc de transport deservește 1,6 km de trasee, de trei ori mai mult decât în 1989, ceea ce nu e bine deloc.
+50% spații verzi
Situația spațiilor verzi provoacă permanent îngrijorare, iar ieșenii sunt deosebit de sensibili la orice atingere adusă fie și unui singur tei. Firesc, câtă vreme Iașul este încă departe de normele europene minime în acest domeniu. Și totuși, avem acum 685 ha de spații verzi și parcuri amenajate. În 1989, erau doar 440 ha. E drept, pe atunci România nu avea treabă cu Europa și regulile ei, iar de protestat nu avea nimeni curajul. Îngrijorarea permanentă a oamenilor era cu privire la ce vor pune pe masă la cină. Numai de spații verzi nu ne ardea.
Stăm mai bine ca în 1989? Noi am spune că da, la majoritatea indicatorilor care pot fi calculați. Nu însă la toți, ceea ce înseamnă că mai e mult până departe, cum zice românul.