Iașul, mereu surprinzător: trei povești fenomenale cu Parcul Expoziției și Grădina Botanică

Am vorbit noi cândva despre poveștile de care este plin Iașul, dar pe care nu se găsește nimeni să le folosească pentru a ajuta la promovarea orașului nostru. Grecii taie bilete turiștilor care vin în Atena, pentru a le da voie să-și facă poze cu un bolovan pe care cică ar fi stat Socrate. Nu există niciun document care să autentifice povestea, dar asta nu-i împiedică pe greci să scoată bani frumoși din povestea filosofului condamnat la sinucidere. Turcii arată și ei plini de mândrie turiștilor cheiul orășelului Sinope, unde Diogene a trăit într-un butoi, acum 2.300 de ani. Că Diogene era grec, nu turc, iar cheiul e destul de recent, deci sigur fondatorul cinismului nu a stat pe el, nu contează. Contează doar povestea și banii care ies din ea. Probabil că nu există oraș în țara asta atât de plin de povești ca Iașul. Sunt povești pe care nici ieșenii nu le știu. Dacă le-ar ști, le-ar povesti turiștilor, convingându-i să mai trimită și pe alții. Sau poate s-ar găsi vreun întreprinzător care să taie bilete. Despre câteva povești vom vorbi și noi astăzi.

Trăsnit de furtună
Nu există ieșean care să nu fi auzit de teiul lui Eminescu din Parcul Copou. De fapt, pe vremea lui Eminescu, teiul era deja bătrân. Vârsta exactă i-a fost stabilită abia acum câțiva ani. Teiul a fost plantat pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu, la 1556. Atunci când a început amenajarea parcului Copou, în 1833, teiul stătea singur și impunător în mijlocul unui câmp. Încurca planurile de amenjare, pentru că se afla situat exact pe axul central al acestuia. Gheorghe Asachi l-a iertat însă, mutând parcul oleacă mai la deal. Prea era frumos pentru a fi tăiat. Mila lui Asachi a creat posibilitatea nașterii unei legende. La mijlocul secolului al XIX-lea, teiul a fost la un pas de moarte. Copacul a fost trăsnit în timpul unei furtuni din 1953, fiind crăpat în două. Gerul din iarna lui 1954 era să-i dea lovitura de grație.

Doi pui în Botanică
A scăpat, grație și intervenției unor pasionați, dar situația a atras atenția asupra fragilității unui simbol. În 1981, doi lăstari, născuți din rădăcinile aproape putrede ale teiului au fost recoltați și replantați în Grădina Botanică. La momentul respectiv se credea că teiul nu mai are mult de trăit. Puieții ar fi urmat să-i ia locul, prin replantare în parc. Anii au trecut, iar teiul s-a încăpățânat să trăiască. Drajonii au crescut și sunt acum copaci în toată firea (foto). La fel de mari ca teii ce au fost tăiați de pe Ștefan cel Mare. Teiul lui Eminescu mai are un fiu plecat în lume. Un drajon a fost plantat anul trecut la Viena, la inițiativa comunității românești din Austria pentru a marca perioada petrecută acolo de poetul nostru național.

Expoziții în parc
Cum nu e ieșean care să nu fi văzut teiul lui Eminescu, credem că nu există niciun  locuitor al urbei care să nu fi trecut măcar o dată-n viață pe sub arcul de triumf din parcul Expoziției (foto). Dar ce e cu arcul de triumf? De ce parcul Expoziției se cheamă așa? În 1923, cu ocazia împlinirii a cinci ani de la unirea Basarabiei cu România, s-a hotărât organizarea la Iași a unei expoziții menită să arate potențialul economic al noii provincii și să încurajeze stabilirea de relații economice dintre cele două maluri ale Prutului. Cum nu există nici acum la Iași un spațiu special amenajat pentru expoziții, așa nu exista nici atunci. Așa că s-a decis amenajarea unui parc pe maidanul de la marginea orașului. Acolo a fost organizată expoziția. În 1935, după încheierea crizei economice din 1929 – 1933, o nouă expoziție a fost organizată, cu ocazia hramului sfintei Parascheva. A fost un succes enorm, așa că locul a devenit spațiul predilect pentru expoziții.

Arcul Academiei Mihăilene
Cu ocazia unei noi manifestări de acest gen, în 1936, parcul a fost reamenajat. S-a construit o replică a Hanului Ancuței și alta a Bolții Reci, în zona actualului restaurant Casa Vânătorului. Cu aceeași ocazie, a fost construit și arcul de triumf. Nu era propriu-zis un arc de triumf, pe sub el netrecând niciodată vreo paradă militară. Era doar o modalitate de a aduce în contemporaneitate un vechi monument dispărut al Iașului, de pe urma căruia nu a mai rămas decât numele străzii Arcu. Acel arc și-a avut scurta sa viață legată de cea a Academiei Mihăilene. Aceasta a fost amenajată în 1835 în casele Petrache Cazimir, demolate pentru a lăsa loc cinematografului Victoria. În 1837, hotelul Petersburg de peste drum a fost cumpărat pentru a găzdui internatul academiei. Tot atunci s-a decis și construirea arcului ce trebuia să lege spațiile de învățământ de internat. Deasupra bolții acestuia se afla un coridor ce permitea trecerea elevilor fără a trebui să traverseze strada pe jos (foto sus). Arcul a fost demolat în 1890, odată cu fostul hotel Petersburg pentru a permite lărgirea străzii și construirea actualei clădiri a Colegiului Național.

Pe soclul lui Cuza
Discret și niciodată băgat în seamă, centrul Iașului mai adăpostește un simbol al trecutului Iașului, pe soclul statuii lui Al.I. Cuza. Pe la începutul sec. al XIX-lea, pe la sfârșitul epocii fanariote, pe stema Iașului au apărut doi delfini. Vreo trei decenii mai târziu, stema Iașului consta într-o turn încadrat de doi delfini. Specialiștii încă dezbat de unde până unde un turn și doi delfini, așa că îi lăsăm să se decidă. Turnul pare să-l reproducă pe cel aflat la una din porțile Curții Domnești și care încă se păstrează lângă Palatul Culturii sau poate pe cel rotund, în genul turnurilor mănăstirii Golia, situat lângă garnizoana din Copou. Acesta nu s-a mai păstrat. Delfinii au fost păstrați însă în stema Principatelor Unite de pe vremea lui Cuza Vodă. Pe soclul statuii acestuia se vede stema principatelor, încadrată de doi delfini. În spatele ei, pe jumătate acoperit de stema principatelor, se află încă un scut, pe care e reprezentat doar turnul din vechea stemă a Iașilor. E ca și cum delfinii ieșeni și-ar fi părăsit stema pentru a se așeza pe cea a noului stat. O splendidă metaforă a sacrificiului făcut de Iași la nașterea României.