De felul lui, românul e cârcotaș. Dacă are destul de mâncare, se plânge că nu are de băut. Dacă are și de băut, nu-i convine că țuica nu-i destul de tare. Dacă și țuica e numai bună, își aduce aminte că soacra lui s-a împotrivit căsătoriei cu nevasta care oricum e mai urâtă decât atunci când a luat-o. Și tot așa. Ei, unii ar spune că de fapt, românul e perfecționist. Ce mi-e cârcotaș, ce mi-e perfecționist. Tot nemulțumit e. Înainte de 1989, nu-i plăcea că nu poate călători în străinătate. Acum, că îi pleacă copiii fără să se uite înapoi. Prin anii ‘90, că sunt prea mulți șomeri. Acum, că vin singalezi să-i frământe pita. Și-așa-i rău, și-așa nu-i bine, cum zice același român. De când am scos nasul în lume, am constatat că lumea e oleacă altfel decât o voiam noi, așa că lumea nu ne mai place. Am vrut în NATO, dar nu ne place că soldații noștri ajung să lupte alături de aliați în Afganistan sau Irak, pe unde nu înțelegem ce căutăm. Am vrut în UE, dar regulile europene nu se potrivesc cu spiritul nostru balcanic. Oricum o dai, cu românul n-o să pici niciodată bine. Dar, stând strâmb și judecând drept, avem de ce ne plânge? Sau totuși, mai mult am câștigat decât am pierdut, jucând după regulile altora? Despre ce a însemnat și înseamnă jocul european al României pentru Iașul nostru vom vorbi și noi azi.
Trei perioade
Nu știm alții cum sunt, dar noi credem că pe unul dintre străbunicii noștri l-a chemat Ițic. Nu de alta, dar când e vorba de eterna balanță avantaje/dezavantaje, nu putem să o vedem decât în cifre. Cât câștigăm din asta? E un gheșeft au ba? Evident, la fel gândim și când auzim de drăguța noastră de Uniune Europeană. Și cum, ca tot ieșeanul, avem bunici la țară, dar trăim la oraș, ne gândim la ce a adus această UE ieșenilor noștri din mediul rural și din cel urban, ca să vorbim în termeni statistici. Și, de ce ne gândim mai mult, de ce avem impresia că istoria contemporană a Iașului se împarte în două: înainte și după 2007. Eventual, în trei: înainte de 1999, în perioada 2000-2006 și de la 1 ianuarie 2007 încoace. De ce taman aceste date?
Deceniu negru
Știm cu toții că primul deceniu după evenimentele din 1989 au reprezentat un adevărat coșmar pentru România. Sute de fabrici s-au închis, sute de mii de români s-au trezit șomeri, fără nicio speranță de mai bine. Care mai era în puteri, s-a întors la țară, să trăiască de pe urma petecului de pământ din jurul casei. La acea vreme, aveam o singură pereche de blugi și un sacou, pentru că la liceul nostru se cerea uniformă. Aveam carne la masă doar când făceam o vizită de aprovizionare la țară. Jale, ce mai. Iar dacă mai adăugăm că obiectivul economic oficial al Guvernului era nu creșterea economică, ci măcar oprirea prăbușirii, „creșterea zero” cum i se spunea, iar inflația ajunsese la un fantastic 300%, credem că am făcut un tablou destul de clar al situației României. După ce ieșise din comunism, Polonia aplicase așa-numita „terapie de șoc”, închizând tot ce nu mergea, iar de prin 1995 începuse să-și revină. Noi nici nu mergeam înainte, nici nu ne întorceam. Băteam pasul pe loc. Asta, până în 1999.
Cafeaua din Helsinki
Ce s-a întâmplat atunci? Aparent, nimic deosebit. Mahării Comunității Economice Europene, cum se chema pe atunci actuala UE, s-au adunat să bea o cafea la Helsinki. Am participat și noi, ca invitați. Iar atunci a avut loc unul dintre rarele momente în care politicienii noștri nu și-au mai tras șuturi pe sub masă, ci s-au angajat spre un obiectiv comun: aderarea la UE până în 2007. De fapt, șefii principalelor partide căzuseră de acord încă din 1995, prin așa-numita „declarație de la Snagov”, dar a durat oleacă până să-i convingem pe europeni că chiar vrem să ne alăturăm lor.
Primii bani
Din 2000, au început să vină și banii europeni de care acum auzim în fiecare zi. Cu țârâita, și cu obiective clare. Europa se înspăimântase văzând imaginile din orfelinatele „Epocii de Aur”. Așa că primii bani ni s-au dat ca să le închidem. Conducerea de atunci a Consiliului Județean a fost inspirată și s-a înfipt imediat la cașcaval. Iașul avea peste 5.000 de copii abandonați în orfelinate. Cam jumătate erau copii cu handicap, pe care nu-i voia nimeni. Recent, președintele de atunci al CJ a primit titlul de cetățean de onoare al județului. Noi zicem că și l-a meritat pe deplin fie și numai pentru faptul că Iașul a ajuns după doar câțiva ani să fie dat ca model pentru felul cum poate rezolva o situație de o gravitate excepțională. Model pe Europa, nu doar pe colțul ăsta de lume. Am vrea să spunem ceva și despre primărie, dar nu avem ce. Municipalitatea nu avea încă o echipă care să știe să aducă bani europeni în oraș.
Pe apa sâmbetei
Ca urmare, draga de UE a prins oleacă de încredere în noi și a început să ne dea bani și pentru altele. Pentru drumuri, pentru apă, pentru școli. Puțini, pentru că regulile europene ne erau necunoscute. Nu știam să facem proiecte, dar am învățat din mers. Iar CJ Iași a fost din nou dat exemplu, reușind să ciupească 42 de milioane de dolari pentru drumuri și rețele de apă. Acum pare puțin. Atunci, era cam o zecime din toți banii primiți de România. Avea să se dovedească ulterior că niciuna dintre aducțiunile de apă făcute atunci nu era utilizabilă, pentru că alimentarea se făcea din surse locale, cu apă nepotabilă, plină de nitriți. Dar le-am luat banii? Le-am luat. Au trăit niște firme de construcții din banii ăia europeni? Au trăit. Au scăpat niște ieșeni de șomaj? Au scăpat. Deci, a fost bine așa rău.
Bani în rural
Aderarea României la UE a deschis robinetul de bani. Și l-a deschis la maxim. Cei 12 ani care au trecut din 2007 au însemnat cam 620 milioane de euro revărsați pe toate filierele posibile asupra orașului și județului. În 2001, puteai cumpăra un hectar de pământ cu leafa medie pe o lună. Nimeni nu avea nevoie de pământ, pentru că sistemul de irigații fusese distrus, tractoarele erau mai rare în Iași decât crocodilii, iar motorina, mai scumpă decât parfumul Coco Chanel. Între timp, subvențiile europene acordate în cadrul „Politicii Agricole Comune” au schimbat lucrurile. Pentru prima oară de când se știau, țăranii noștri au aflat că se pot câștiga bani și din pământul lăsat pârloagă ca pășune pentru vite. Și că pășunea aia poate fi însămânțată gratis, ca să-ți îngrași vitele. Acum 10 ani, părea de-a dreptul SF ideea de a avea ulițe asfaltate. Acum, asta e cea mai banală promisiune pe care o poate face un candidat la primăria din Cucuieții din Deal. Programul Național de Dezvoltare Rurală, finanțat cu fonduri europene, a însemnat drumuri locale, cămine culturale, școli, irigații, împăduriri, până și centre de informare turistică prin satele județului.
Investiții în infrastructură
În municipiu e greu să te uiți în jur fără să vezi niște bani europeni. Luați o fotografie a vreunei străzi din 1997 și comparați-o cu aceeași stradă în 2007 și din 2017. Axa est-vest, Păcurari – Independenței – Tudor Vladimirescu a fost făcută pe bani europeni, ca și Axa nord-sud, Copou – Centru. Și mai departe, Podu Roș – Nicolina. Șinele vechi de tramvai au fost schimbate cu bani europeni. CET a fost retehnologizat tot cu euro primiți de la Bruxelles, iar magistralele de apă caldă au consumat și ele 57 milioane de euro din aceeași sursă. Pasajul Dacia – Păcurari, pasajul Mihai Eminescu, Ciricul, au fost făcute tot cu bani europeni.
În toate domeniile
Principalele drumuri județene, cum sunt Iași – Botoșani, Iași – Vaslui sau Neamț – Pașcani – Suceava au fost refăcute cu bani europeni. Noua pistă a Aeroportului a fost făcută din banii CJ, dar UE i-a decontat pe toți: 56 milioane de euro. După 1990, monumentele Iașului au rămas să se dărâme. Banii europeni au salvat Golia și sunt pe cale să salveze mănăstirea Bârnova, Palatul Braunstein, Baia Turcească, Muzeul de Istorie Naturală. Ambulanțele SMURD pe care le vedeți pe stradă, mașinile de pompieri, șeniletele folosite pentru a scoate gravidele din nămeți iarna au fost cumpărate tot cu banii UE. Aceiași bani intră acum în reabilitarea Spitalului de Copii (foto sus) sau au asigurat dotarea celui de Neurochirugie. Cam 90% din investițiile făcute de ApaVital în extinderea rețelelor de apă-canal la țară au aceeași sursă financiară. Fără apartenența la UE, sătenii din sute de localități ar bea tot apa cu nitriți din fântână și ar merge tot în fundul curții pentru… știți dumneavoastră ce. Iar exemple pot fi date cu sutele. Nu e exclus ca până și cabinetul stomatologic unde v-ați reparat dinții ultima oară să fi fost dotat tot cu bani europeni, pentru că UE sprijină și firmele private. Ați putea să-i cereți o reducere stomatologului pe chestia asta.
Și eșecuri
Firește, o parte din banii primiți ușor au fost cheltuiți la fel de ușor. Aproape fără socoteală. Ciricul a fost făcut prost. Centrul Expozițional a rămas nefolosit, iar parcul tehnologic Tehnopolis, aproape gol. Sistemul de management al traficului nu este pornit nici azi. Sistemul de management al deșeurilor abia ce a fost deblocat, la cinci ani de la momentul în care totul ar fi trebuit să meargă brici. Zeci de milioane de euro au fost cheltuiți degeaba în cadrul Programului Operațional Dezvoltarea Resurselor Umane. Un proiect tipic din cadrul POSDRU însemna 50.000 de euro cheltuiți pentru școlirea a 20 de șomeri, dintre care erau angajați vreo 5. Grosul banilor s-au dus pe salariile „profesorilor”, pe calculatoare și imprimante de care nu aveau nevoie decât cei care au făcut proiecte. Comune precum Vlădeni sau Popricani s-au trezit datoare vândute după ce primarii de acum 10 ani și-au bătut joc de proiectele de reabilitare a unor drumuri, iar Bruxelles-ul a cerut banii înapoi. Dar, pe ansamblu, am câștigat mult mai mult decât am cheltuit. Cam trei euro încasați pentru un euro cheltuit. Evreiește vorbind, e chiar rentabil să faci parte din Europa.
* 50 miliarde de euro a primit România de la UE în perioada 2007 – 2019, în timp ce contribuția țării la bugetul european a fost de 17 miliarde de euro