Iașul, în cronici vechi de sute de ani. „Recenzii” bune din partea călătorilor străini

A fost odată ca niciodată… un tip care răspundea la numele de Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī. Mă rog, cel mai probabil nu răspundea niciodată, pentru că nu ne imaginăm un om normal care să reușească să-i pronunțe numele fără ca limba să nu-i ajungă mai ceva ca nodul gordian. Și totuși, acest nume are un sens aparte pentru orașul nostru: aparține autorului uneia dintre cele mai vechi relatări despre Iași. Nu e prima, că aia a fost hrisovul lui Alexandru cel Bun din 1408 prin care acorda privilegii comerciale negustorilor din Lvov și în care apare numele Iașului. Despre acest Būlus ibn tac-su și alții ca el vom vorbi și noi în continuare. Adică, despre cei care au menționat, în lucrările lor, numele Iașului.

Daruri pentru domnitor
A, pentru prieteni, tipul de care am amintit răspundea și la numele Paul din Alep și era un creștin sirian, fiul patriarhului Macarie al Antiohiei. De-a lungul timpului, Paul din Alep l-a însoțit pe tac-su în numeroase călătorii, trecute într-o carte numită „Călătoriile lui Macarie, patriarhul Antiohiei”. Itinerarul uneia dintre ele, desfășurată între 1652 și 1659 cu destinația Moscova, trecea și prin Iașul nostru. Macarie umbla după banii necesari plății datoriilor patriarhiei, iar domnitorul moldovean Vasile Lupu l-a primit în mare cinste, făgăduindu-i tot sprijinul. Cum scrie chiar Paul din Alep, Vasile Lupu era suficient de bogat pentru a-și permite să plătească datoriile patriarhiei din Constantinopol contra moaștelor sfintei Parascheva. Ce mai era să plătească datoriile încă unei patriarhii? Mai ales că Macarie venise cu daruri pe placul domnului: falca de jos a sfântului Vasile cel Mare, niște sânge al sf. Gheorghe, o măsea a sf. Hermolaos, un deget al sf. Auxențiu, o coastă de la cei 40 de mucenici și multe altele asemenea.

Spânzurătoare pentru nelegiuți
Din păcate pentru Macarie, domnitorul și-a pierdut tronul în 1653 și nu a mai apucat să scoată banul. Dar din lucrarea lui Paul din Alep aflăm despre mănăstirea Golia, despre aurul ce acoperea biserica Trei Ierarhi sau despre heleșteele domnești situate sub Palasul de azi, pe care domnitorul se plimba cu caice turcești. Tot de la Paul din Alep aflăm despre Academia Vasiliană, „magnificul Colegiu zidit de beiu”, care funcționa cam pe unde e acum Baia Turcească. Și tot el scrie despre infracționalitatea din Moldova acelor vremuri. În 23 de ani de domnie, Vasile Lupu a poruncit executarea a 14.000 de hoți și tâlhari, adică vreo 12 în fiecare zi de sâmbătă, când se ținea divanul de judecată. Asta, deși Lupu nu-l ridica pe om „în furci”, adică nu-l spânzura, din prima. Întâi, hoțul era bătut și însemnat cu fierul roșu. A doua oară, i se tăia o ureche. A treia oară, cealaltă. Abia a patra oară hoțul era spânzurat. Doar cei care furau din biserici erau spânzurați imediat. Paul din Alep era siderat de numărul furturilor și de faptul că printre șefii de bandă se aflau și preoți. Bine, că nici preotesele nu erau mai cinstite. „Femeile și fetele lor sunt lipsite cu totul de sfială și cinste. El, domnul, obosise tăindu-le nasul, făcând cunoscut în mod public crimele lor și înecându-le cu miile”, spunea cronicarul

Ulițe podite cu scânduri de stejar
Despre moravurile Iașului a scris și unul dintre cei mai cunoscuți cronicari otomani, Evliya Çelebi, contemporan cu Paul din Alep. Çelebi s-a plimbat prin Imperiul Otoman și țările învecinate timp de vreo 40 de ani, lăsând în urmă o lucrare în zece volume, „Seyahatname”. Cel mai clar titlu cu putință: „Cartea călătoriilor”. Iar din „Seyahatname”, Iașul nu putea să lipsească. Moldova era o țară supusă turcilor și prea bogată pentru a fi uitată. Ca orice oriental, Çelebi exagerează mult, dar al șaselea volum al cărții sale este deosebit de important pentru cunoașterea Iașului vechi. Cronicarul îl descrie ca pe un oraș de 20.000 de case acoperite cu stuf, așezate la nord de „palatul beiului”, adică de Palatul Culturii de azi. Orașul era străbătut de 700 de ulițe curate, largi și podite cu scânduri de stejar. În Iași existau și 11 mănăstiri „care nu au nicăieri pereche, poate numai în ținutul Kiev”, scria Çelebi. Să zicem că cifra de 20.000 de case este exagerată și să o împărțim la trei. Șapte mii de case înseamnă vreo 25.000 de locuitori. Berlinul epocii avea 6.000 de nemți mari și lați. Celebrul bulevard al teilor, Unter den Linden, a fost trasat în 1647, pe când Ulița Mare ieșeană era deja seculară. Și, să nu uităm că Çelebi vorbea doar de orașul de sus, întins din Podu Roș până la Fundație. Nu menționează și mahalalele de peste Bahlui sau satele învecinate, gen Tătărași, Roșcani sau Munteni. Iar un oraș cu toate străzile „asfaltate” în sec. XVII era o raritate care l-a lăsat cu gura căscată pe cronicarul turc. Nici în capitala lui, Istanbul, nu se întâmpla asta.

Atras de frumusețile locale
Suspect pentru un drept-credincios de-al lui Mahomed, Çelebi scrie mult despre femeile Iașului. Mai ales despre „gazde”, adică despre prostituate. Bordelurile „de lux” erau așezate chiar pe Ulița Mare, la doi pași de Mitropolie și de palatul domnesc, strecurate printre casele boierești. Trebuie să vii în întâmpinarea clienților, nu? Interesant în descrierea lui Çelebi este codul vestimentar. Și femeile ușoare, și cele cinstite erau la fel de atrăgătoare pentru turc, iar faptul că ambele aveau chipul descoperit îl făcea pe bietul musulman să nu le poată deosebi. Asta, la început, pentru că Çelebi a învățat repede cum să nu-și ia o poșetă peste cap făcând o propunere indecentă cui nu trebuia. Chiar măritate, ieșencele umblau și atunci prin crâșme, iar diferența dintre o femeie cinstită și una disponibilă era minimă. Toate femeile care se respectau purtau rochii din atlaz, mătase sau catifea, încălțăminte cu tocuri și umblau cu părul descoperit. Cele cinstite purtau însă peste fustă un șorț albastru, obicei împrumumat de la turcoaice. Çelebi nu spune dacă nu cumva vreo femeie măritată, în căutarea unei aventuri, nu-și uita cumva uneori șorțul acasă, dar răutăcioși cum suntem, presupunem că da. Pentru a-și putea exercita meseria, fetele de stradă plăteau domnitorului o dare anuală de șase pungi. Era mult sau puțin? Hotărâți dumneavoastră. Noi vă spunem doar că haraciul plătit turcilor de Constantin Brâncoveanu era de 260 de pungi, deci taxa încasată în Moldova de la numai 43 de fete. Vasile Lupu n-avea nicio problemă să-și achite birul către turci: le chema pe fete la casierie.

Cronici mai puțin favorabile
Mai puțin impresionat de orașul nostru s-a arătat un diplomat maghiar care, în drum spre Constantinopol, a trecut și prin țările române, în primii ani ai sec. XIX. Battyány Vince a fost încântat văzând panorama orașului de la înălțimea mănăstirilor Galata și Cetățuia. Ajuns însă jos, diplomatul observă că ulițele podite nu erau trasate după nicio regulă, ele extinzându-se în funcție de cum se gândise fiecare să-și construiască locuința. Desele revărsări ale Bahluiului făceau ca ulițele orașului de jos să fie de multe ori nămolite. Contele francez Alexandre de Moriolles remarcă și el aspectul dezolant al ulițelor, „aproape toate înguste, pline de mormane de dărâmături dezgustătoare prin murdăria lor”. Nu exista un serviciu propriu-zis de salubritate, iar gunoiul asigura hrană pentru mii de câini vagabonzi. Nu exista nici iluminat public, care avea să fie introdus pe la jumătatea sec. XIX. În schimb, sistemul sanitar era foarte bine pus la punct pentru epocă. „Bolnița” de la Sf. Spiridon a fost înființată în 1757, iar Iașul era plin de farmacii evreiești și de dughenele bărbierilor. Aceștia îndeplineau atât un rol estetic, cănind și tunzând bărbile boierilor, cât și, mai ales, unul sanitar. La bărbier te duceai să-ți lași sânge și tot la el îți scoteai dinții inflamați.

Primele șosele pietruite
După restaurarea domniilor pământene la 1821, starea drumurilor din capitala Moldovei începe să se îmbunătățească, mai ales sub Mihail Sturdza, care decide să înlocuiască scândurile geluite de pe străzi cu pavaj din piatră, lucru remarcat de diplomatul prusac Adolf Heinrich von Arnim sau de prințul rus Anatol Demidov. Zelul edilitar al lui Sturdza avea să umple de altfel Moldova de șosele pietruite. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Moldova existau deja 400 km de drumuri pietruite, în timp ce în Muntenia ele erau inexistente. Înființarea de către Gheorghe Asachi a primei școli tehnice în 1818 avea să asigure numărul de ingineri necesar. Firește, nu existau muncitori drumari specializați, lucrările propriu-zise fiind făcute de țărani scoși la clacă sau de robi țigani. Un episod al acestor lucrări este de altfel prezentat și de Ion Creangă în „Amintirile” sale, când vorbește despre luarea la oaste cu arcanul a dascălului din sat, bădița Vasile.

Prea puține distracții
Pentru un occidental totuși, orașul oferea acum 200 de ani prea puține distracții. Nu exista operă sau filarmonică, iar teatrul era reprezentat de trupele ambulante care jucau pe scene improvizate în piețe sau prin casele boierești. La baluri nu se auzeau încă valsurile, apărute în Viena încă din secolului al XVI-lea, ci manelele și gazelurile turcești.

Stil arhitectural impus
Iașul era pe atunci un oraș al contrastelor și am putea spune că așa avea să și rămână. Batthyany Vince descrie casele boierești, cu numeroase ferestre largi și arcuite. Doar acestea erau făcute din piatră, casele târgoveților fiind din lemn sau lut. Ungurul era derutat de faptul că locuințele boierești erau înalte ca niște turnuri, având și o curioasă formă de cruce. Ce nu știa el era că forma și dimensiunile, ca și materialul din care erau făcute nu erau deloc întâmplătoare. Iașul era des bântuit de incendii, așa că piatra era obligatorie. Asta, dacă ți-o permiteai, pentru că gresia de Repedea nu are cine știe ce rezistență în timp, așa că piatra de calitate trebuia adusă din munți. Forma de turn în cruce era menită să transforme conacul într-o fortăreață, iar ferestrele numeroase asigurau puncte de tragere. Tătarii jefuiau deseori Moldova, ultima lor invazie având loc în ianuarie 1770, după moartea domnitorului Nicolae Mavrocordat. Culele boierești și zidurile mănăstirilor au reprezentat punctele de rezistență. Fortificațiile erau inutile în fața unei armate dotate cu tunuri, dar tătarii nu aveau așa ceva. Contra unor soldați călări, cu armament ușor, un zid gros de două palme era suficient. Avea să se renunțe la acest stil arhitectonic la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când amenințarea tătărască dispăruse, adoptându-se rapid stilul occidental.

Oraș „bine clădit”
Reprezentanții diplomatici englezi au lăsat poate cele mai obiective și detaliate descrieri ale Iașului vechi. William Wilkinson vorbea despre Iașul începutului de secol XIX ca despre un oraș mai mic decât Bucureștiul sau Târgoviștea, dar „mai bine clădit, cu multe case frumoase, clădite în stilul cel mai modern al arhitecturii europene”. Altfel, boierii noștri nu se preocupau de aspectul curții ce înconjura casa. Lipseau grădinile în stil englezesc, cu garduri vii tăiate frumos sau labirinturile tipice grădinăritului francez. În schimb erau multe, ca și parcurile publice. A fost aspectul remarcat și de sir Robert Ker Porter, uimit de numărul mare al parcurilor, într-un oraș oricum înconjurat de dealuri pline de grădini și vii. În acest Iași, cu palate și biserici impunătoare printre cocioabe de lut acoperite cu stuf avea să concerteze, în 1847, celebrul Franz Liszt. „Nici în vis nu mă așteptam la un asemenea succes”, nota Liszt. N-ar fi trebuit să se mire. Iașul era de-acum un oraș european, în care găseai cu ușurință rochii croite după cele mai recente jurnale pariziene și cele mai noi partituri apărute în Londra pentru pianele domnișoarelor din lumea bună.