Acum vreo 165 de anișori, un oarecare Vasile Alecsandri șoca întreaga capitală a Moldovei cu ultima sa producție dramaturgică. Arhicunoscuta de acum „Chirița în provinție”. Prima reprezentație de pe scena Teatrului Național ieșean a fost înghițită cu greu de protipendada epocii, iar scandalul care i-a urmat n-a luat amploare doar pentru că Alecsandri nu era chiar un oarecine. Era fiul unuia dintre boierii „grei” ai Moldovei de atunci, un fel de beizadea de baron local, cum am zice acum. În numele tatălui i se iertau multe excentricități, mai ales că însuși Alecsandri avea să fie la maturitate un om politic cunoscut, propus chiar pentru tronul Moldovei. Bun, dar ce făcuse Alecsandri de a indignat în așa hal pe oamenii serioși ai capitalei Moldovei? Piesele din ciclul Chiriței reprezintă o satiră acidă a epocii și a moravurilor ei, dar asta nu era chiar așa de grav. Dacă scriai o piesă în care băteai apropoul la adresa domnitorului, în cel mai rău caz erai trimis la vreo mănăstire un an-doi sau în exil la Paris. Critica afirmă în general că „Chirița în provincie” a deranjat prin tema abordată. A fost și asta, dar marea problemă a fost alta: chiar la începutul piesei, Chirița intră în scenă călare, pe un cal real, nu pe vreunul de recuzită. La acel moment s-a pus foarte serios problema ce s-ar întâmpla dacă respectivului animal i-ar veni unele necesități fiziologice chiar pe scenă. Că problema putea fi rezolvată cu un săculeț pus sub coadă, conta prea puțin pentru indignații de serviciu.
Noul poate șoca
De ce amintim acest episod? Pentru că de multe ori, după ceva vreme de la un eveniment șocant, reacția nu mai poate provoca decât ilaritate. Băieții de la Beatles au șocat atunci când au renunțat la costum și cravată pentru a se îmbrăca în stil hippy, iar lumea a paralizat când John Lennon și Yoko Ono au ținut o conferință de presă goi, într-un sac, sau când același Lennon s-a comparat cu Isus într-unul din cântecele sale. Nu mai spunem cum a fost primit cubismul promovat de Picasso. Chiar umbla o vorbă prin anii ’30, „Vede-te-aș pictată de Picasso, cu un ochi în gură și nasul în ureche”. Acum, picturile lui Picasso se vând mai scump decât greutatea lor în aur, numele lui Lennon a fost dat unui aeroport, iar conferința de presă la care ne referim este considerată unul dintre cele mai de efect gesturi anti-război făcute vreodată. Noul poate șoca, dar timpul filtrează valoarea și o păstrează, iar nepoții râd de indignarea bunicilor. Despre neconvențional vom vorbi și noi mai departe.
În subsol pe Cuza Vodă
Mai demult, când spuneai „merg la teatru”, toată lumea înțelegea că te referi Teatrul Național. Acum, dacă pronunți numele unei piese, ești întrebat unde se joacă. Câteodată, pietonalul sau Piața Unirii găzduiesc scenete în aer liber. Studenții se joacă de-a scena la Teatrul Ludic, și am avut ocazia să vedem niște interpretări absolul magnifice. Însuși Teatrul Național a deschis „Uzina cu teatru”, încercând să țină pasul cu neconvenționalul tinerei generații. Cel mai reușit experiment este însă probabil Teatrul FiX de pe Cuza Vodă. Încă de la lansare, acesta s-a dorit a fi altceva. Un teatru independent, dar nu numai. Și chiar a reușit să se impună în viața culturală a Iașului, oferind cu totul altceva decât montările scorțoase clasice. Teatrul FiX a oferit piese jucate de echipe de amatori, în care entuziasmul și imaginația au suplinit lipsa decorurilor somptuoase. A oferit seri de lectură, de jazz, blues sau rock la terasa aflată la zece metri în linie dreaptă de linia de tramvai. Într-un spațiu aproape conspirativ, cunoscut doar de cei direct interesați și de locatarii blocurilor din jur care scriau reclamații la Primărie deranjați de „zgomot”, Teatrul FiX a completat oferta culturală a Iașului, venind cu exact ce lipsea: cultura adresată exclusiv tinerilor. Nu neapărat ca vârstă, cât ca spirit. Iar succesul înregistrat de această inițiativă independentă pare să arate că Teatrul Ludic sau happening-urile de pe stradă nu erau suficiente.
În hala Moldomobila
Nu folosim perfectul compus pentru că aventura Teatrului FiX s-ar fi încheiat. Dimpotrivă. Ea pare chiar să ia amploare. Se află în curs de amenajare un nou sediu al teatrului, într-una din halele fostei Moldomobila. Spațiul este generos și urmează o tendință devenită clasică în vestul Europei. În Germania, foste fabrici sunt transformate în spații culturale sau în muzee necovenționale, iar în Olanda, biserici rămase fără credincioși devin cafenele, biblioteci sau chiar piscine. Decât să dărâmi și să construiești blocuri, mai bine refolosești. Noul amplasament, Hala FiX, e riscant. Experimentul nu se va mai derula în centrul Iașului, ci la periferie, în Bucium. Mai greu accesibil, adică. Dacă va reuși, periferia va deveni un centru cultural independent cum nu a mai avut Iașul niciodată. Dacă nu, va fi fost oricum o poveste frumoasă. Cum se continuă, depinde strict de pasiunea publicului ieșean pentru artă.
Fenomenul Hubrica
Că tot vorbeam de hale industriale transformate în spații culturale, fosta Moldomobila promite să devină în timp un centru cultural veritabil. Spațiu ar fi tot înainte. De vreun an, una din hale adăpostește alt proiect neconvențional, Hubrica. E un joc de cuvinte, numele provenind din „hub” și „fabrică”. Proiectul cultural s-a născut dintr-o activitate industrială, respectiv o mică turnătorie de fontă amenajată într-un garaj. Fonta cunoaște acum o a doua tinerețe, fiind tot mai căutată de pasionații de bucătărie. Nimic nu se compară cu o mămăligă făcută la ceaun de fontă, așa că inițiatorul turnătoriei a avut clientela asigurată. Din garaj, turnătoria s-a mutat la Moldomobila, dar la ea s-au adăugat multe altele. Pe scurt, o gașcă de tineri au preluat un etaj întreg al fabricii și au muncit o lună de zile să scoată molozul și să dea spațiului abandonat un aspect cât de cât acceptabil. Iar aici au luat naștere 14 ateliere diferite. Turnătoria, un atelier de arhitectură, altul de pictură, altul de producție cosmetică, altul de street art și tot așa.
Voluntariatul e baza
Una din manifestările vizibile ale clubului este reprezentată de posterele lipite pretutindeni prin oraș: un chip delicat de fată, emblema vechiului Iași, o pictură abstractă. Spre deosebire de inscripțiile cu spray sau vopsea cu dedicație către suporterii echipei adverse, aceste postere sunt orice, afară de vandalism urban. Imaginile alese sunt din cele care te pun pe gânduri. Iar hârtiile sunt lipite cu pap, adică făină și apă. Se desprind singure în câteva luni, dacă nu le smulge nimeni. Din când în când, tinerii de la Hubrica se adună într-un „gathering”. E un fel de muncă voluntară de pe vremuri, când elevii erau scoși obligatoriu la despănușat păpușoi sau la strâns castane. Doar că e într-adevăr muncă voluntară. Ce fac? Amenajează și decorează câte vreo hală a fostei fabrici de mobilă. Un astfel de „gathering” a fost organizat pentru a-i ajuta pe vecinii de la Teatrul FiX să-și amenajeze spațiul.
„Iași, oraș-galerie”
Hubrica este o inițiativă la limita culturii cu activitatea lucrativă, dar este mai ales o manifestare a dorinței unor entuziaști de a revigora spații publice abandonate. O idee recentă a grupului este „Iași, oraș-galerie”, care înseamnă 100 de evenimente în cartiere care nu arată deloc bine. E vorba de redecorarea unor fațade de blocuri cenușii, cum este exemplul unuia situat în Tătărași, în Oancea. De reamenajarea unor spații de joacă pentru copii, hale sau foste puncte termice. De proiecții video pe ziduri sordide din Bularga. Totul, pentru a-i face pe localnici să se identifice cu spațiul respectiv. Să nu-l mai ocoloească, ci să-l perceapă ca pe un loc viu și chiar frumos. Ideea nu e nouă, la alții. Prin Belgia sau Franța, locatarii unui cvartal se adună de la sine să se sfătuiască în ce fel își pot face cartierul mai frumos, fără să-l aștepte pe primar să dea cu var. La noi, solidaritatea cetățenească este încă absentă, după 45 de ani de comunism și 27 de ani de tranziție. Hubrica e o inițiativă menită să o facă să apară. Din nou, e vorba de implicare. A grupului de entuziaști, dar și a noastră, a celorlalți.
De avangardă
Din aceeași categorie, a inițiativelor de avangardă, face parte și Fab Lab. În cazul acestuia, nu mai vorbim însă despre un fenomen cultural, ci despre unul industrial. Conceptul de „Fab Lab” este relativ nou și în străinătate, presupunând cuplarea proiectării și execuției unui obiect, folosind tehnologia digitală. Clar, nu? Mai concret. Acum ceva vreme, tocmai apăruseră așa-numitele „finger spinner”, jucărioarele alea pe care le învârți pe degete, iar toată puștimea era înnebunită după ele, mai ceva ca după bayblade-uri sau kendama. Înainte ca jucărioara să fie adusă în mii de exemplare din China și să se găsească la orice tarabă, singura sursă de finger-spinnere din Iași era un mic atelier din Cantemir. Aveau un calculator, o imprimantă 3D și o ladă de rulmenți, cu care produceau orice tip de finger-spinner, de orice culoare sau dimensiune ai fi vrut. Asta este un „fab lab”. Pe un calculator proiectezi produsul pe care îl scoți pe urmă la imprimantă. Este genul de producție de serie mică, pe care pe vremuri o făceau meseriașii, pentru că nu merita să investești într-o linie de fabricație automatizată dintr-o fabrică. La Iași, Fab Lab-ul oficial a fost lansat abia acum vreo lună, deci nu sunt multe de spus. În afara faptului că inițiativa, care funcționează în fizic în Tudor Vladimirescu, se vrea mai mult decât o simplă făbricuță de diverse, cât o comunitate care să utilizeze la maxim creierele studențești disponibile. Un loc în care să-ți poți folosi creativitatea și imaginația, înainte de a te plafona în spatele unei benzi de montaj.