Iașul, cu sau fără tonete?

Dacă există politicieni români care au avut o mare presiune pe umeri, printre aceștia sunt cei care s-au aflat la timonă imediat după evenimentele din 1989. Dacă au fost buni sau răi, asta o va stabili istoria. Ca absolvenți de studii economice, noi îi apreciem pentru că au trebuit să transforme un sistem anchilozat, centralizat și în care nu exista decât statul și un slab sector cooperatist într-unul în care libera inițiativă devenea regula. Iar dacă ne gândim că legea 31/1990, a societăților comerciale, este încă în vigoare, am zice că au reușit cât de cât. Legea pe care am amintit-o a dat naștere unui adevărat fenomen, în care sute de mii de români „s-au privatizat”, încercând altceva decât munca la fabrică. Consignații, buticuri, tarabe, tonete și alte asemenea. Ne amintim cu o oarecare nostalgie de mesele pliante pline de casete copiate, cu etichete trase la xerox. Erau primele încercări de economie de piață, care ar fi trebuit să dispară în timp, odată cu dezvoltarea unui comerț civilizat. Napoleon spunea însă că nimic nu este mai etern decât provizoratul, așa că puține s-au schimbat în această privință. Au dispărut mesele pliante, au apărut modele noi de tonete, dar cam atât. Cât de util mai este, după 28 de ani, acest tip de comerț și care mai sunt perspectivele lui, vom vedea împreună.

Încercări timide
Periodic, municipalitatea declară război tonetarilor, motivele ținând îndeosebi de salubritatea publică. Tonetele sunt inestetice, ocupă spațiu pe trotuare, blochează circulația bicicletelor pe piste, produc gunoaie și mizerie pe domeniul public și așa mai departe. Tot atâtea motive de a încerca fie reglementarea acestui tip de comerț, fie chiar desființarea lui. Iar războiul s-a desfășurat după modelul doi pași înainte, un pas înapoi. Întâi, s-a interzis comercializarea produselor alimentare la tonete. Apoi s-a revenit asupra deciziei, interzicându-se doar produsele perisabile. S-a impus tonetarilor cumpărarea unui anumit model de tonetă, chipurile mai arătos. Pe urmă, li s-a cerut să aibă o tonetă mare, tip magazin, în care clientul să poată intra.

Alte aberații
Unii s-au conformat, alții au renunțat la mica afacere, alții s-au făcut că nu aud. Aceștia au fost cei mai câștigați, pentru că și la ideea magazinelor de trotuar s-a renunțat până la urmă. Ocupau încă mai mult spațiu decât tonetele inițiale. S-a propus instalarea la fiecare grup de 5-6 tonete a câte unei toalete ecologice și amenajarea unui vestiar cu chiuvetă și rezervor de apă. S-a constatat că e imposibil practic, așa că ideea a fost lăsată baltă. Prin 2006, s-a spus că Uniunea Europeană nu permite comerțul stradal, așa că tonetele vor dispărea odată cu aderarea României. UE reglementează multe, dar nici chiar așa de multe. După 1 ianuarie 2007, s-a constatat că tonetele au rămas tot acolo. În fond, și în plin centrul Parisului poți vedea pe câte unul care vinde suveniruri de pe o pătură întinsă pe asfalt. Din păcate, și acolo sunt tot români de-ai noștri care fac asta.

Mutate la Doi Băieți
Singurele „victorii”, dacă le putem pune așa, au fost obținute de municipalitate atunci când a decis salubrizarea unei zone întregi, conform sistemului smuls și azvârlit. Exemplul bazarului, desființat total și azvârlit la marginea orașului este cel mai cunoscut. Recent, Primăria a mutat tonetele metalice specializate în pompe funebre de pe Baș Ceauș în piața Doi Băieți. Acolo sunt ca și condamnate, pentru că vadul comercial este inexistent, iar firmele specializate, cu sedii în imediata apropiere a cimitirelor strâng oricum caimacul acestei activități.

Problemă falsă
Una peste alta, este un război de gherilă, în care tonetarii sunt calul de bătaie când e vorba de amenzi și sunt victime periodice ale campaniilor de strămutare și exilare. Comerțul stradal, apărut acum 28 de ani, se află în continuă restrângere. În multe locuri din oraș, mai există doar florării sau magazine „mixte” relativ mari, a căror singură asemănare cu tonetele de care vorbim este faptul că sunt făcute tot din tablă. Există însă și zone în care tonetele au rămas neclintite, cum sunt Alexandru cel Bun, Podu Roș, Tătărași sau Nicolina. Acestea vor rămâne probabil acolo până ce ultimul tonetar va fi murit de bătrânețe. Nu pentru că nu s-ar putea altfel, ci din cauza eternei întrebări cu privire la sursa de existență pentru familiile celor care le dețin. Problema e în bună parte falsă. În Iași mai există doar câteva sute de tonete. Vreo 400 de tonetari sunt grupați într-o asociație a micilor întreprinzători, iar alte câteva zeci sunt independenți. Fostul Combinat de Utilaj Greu avea în 1989 peste 12.000 de angajați. Au mai rămas vreo 200. Nimeni nu s-a întrebat din ce trăiesc cei 11.800 dați afară în timp.