„Cred cu tărie că acesta este cel mai mare exercițiu care a fost organizat vreodată în Europa. Un alt lucru impresionant, aici, în București, este și faptul că acesta este cel mai bine organizat exercițiu. Acest exercițiu este un exemplu pentru Europa”. Mișto declarația, nu? Aparține comisarului european pentru ajutor european și managementul crizelor, Christos Stylianides și se referă la exercițiul „Seism 2018” organizat în Capitala României zilele trecute. Comisar european înseamnă ministru, dacă nu sunteți familiarizat cu termenii folosiți în Uniunea Europeană, deci declarația aparține teoretic celui mai avizat om în acest domeniu. La prima vedere, e genul de declarație care ne-ar putea face să ne umflăm în pene de mândrie patriotică. Și totuși, citită printre rânduri, ea arată o cu totul altă imagine. Pe care o vom detalia mai jos.
Câteva nuanțe
Lăsăm la o parte că omul este grec, iar Grecia a arătat deja vara aceasta, în timpul incendiilor care au devastat-o, că în condiții de catastrofă este complet depășită de evenimente. Am putea să punem deci la îndoială capacitatea profesională a lui Stylianides când vine vorba de lupta cu natura. N-o facem, totuși, pentru că nu e obligatoriu ca toți grecii să fie aerieni în acest domeniu. De fapt, comisarul european pare, dimpotrivă, suficient de isteț ca să nu se lase păcălit de faptul că ai noștri au fost capabili să instaleze un spital de campanie și să organizeze un centru de triere pentru 20.000 de sinistrați în doar cinci ore. Noi și grecii ne cunoaștem personal de pe vremea fanarioților, așa că nu se poate spune că s-a întâlnit hoțul cu prostul. Stylianides face o nuanțare interesantă: „aici, în București”. Omul nu s-a referit la capacitatea de intervenție a României, ci doar a Bucureștiului. Iar nuanța este esențială.
În funcție de adâncime
Exercițiul de la București a presupus simularea efectelor unui cutremur cu magnitudinea de 7,5 grade pe scara Richter, urmat de o replică de 5,8 grade, produsă la o adâncime de 141 km, care ar fi lovit tot Bucureștiul. Cu mici diferențe, este scenariul cutremurului din 1977. Acela a avut 7,2 grade, iar cea mai puternică replică, de 4,9 grade, a lovit tot Bucureștiul și, în general, zona sudică a țării. Doar că exercițiul de acum nu a prea urmat tipicul cutremurelor vrâncene. Seismele produse la adâncimi mai mici de 100 km sau în jurul acestei adâncimi, lovesc mai ales sudul României. Așa a fost în 1977, produs la 100 km adâncime. Cele produse la adâncimi mai mari lovesc mai puternic zona de nord-est, adică Moldova și Basarabia. Așa s-a întâmplat în noiembrie 1940, când cutremurul a avut loc la o adâncime de 133 km. Numărul morților nu este cunoscut precis. Era vreme de război, iar informațiile au fost cenzurate. Se presupune totuși că au existat în jur de 1.000 de morți, dintre care doar 300 în sudul țării. Majoritatea morților din București s-au aflat într-un singur bloc care s-a prăbușit. Iar replica seismului, de 5,5 grade, abia a fost simțită în București. Se produsese la 150 km adâncime. În schimb, orașul Panciu, din Moldova, a fost distrus în proporție de 99%. Doar cinci case din cărămidă au rămas în picioare.
Pe linia de risc
Un alt tipic al cutremurelor noastre este că, în general, se produc alternativ, ca să zicem așa. O dată distrug Bucureștiul, data următoare fac praf Iașul. Natura joacă destul de cinstit, s-ar spune. Nu e obligatoriu să se întâmple așa, firește, dar dacă ultima zgâlțâială gravă, cea din 1977, a lovit cu precădere Bucureștiul, la următoarea ar cam fi rândul Iașului. Or, capacitatea de intervenție a structurilor din provincie nu a fost verificată. Ne bucurăm că în Capitală, cei afectați de un seism ar beneficia în scurt timp de tot ajutorul posibil. Dar la noi cum ar fi?
Expertizări puține
Suntem optimiști de felul nostru, dar în privința efectelor unui seism avem dubii serioase. Firește, nu putem ști numărul de clădiri care s-ar prăbuși în Iași sau numărul victimelor. Dar îl putem estima, și nu e de-a bună. Dintre toate blocurile din oraș, au fost expertizate din punct de vedere seismic doar 256. Dintre acestea, 62 au fost incluse în clasa I de risc seismic. Adică nu vă rezemați de pereți și nici nu tușiți prea tare, că nu se știe. Or, 62 din 256 înseamnă 24%. Extrapolând, putem presupune că un sfert din cele peste 1.200 de blocuri din oraș, adică vreo 290, se confruntă cu riscul prăbușirii în cazul unui seism puternic. Nu ne pronunțăm asupra stării celor aproximativ 12.000 de case din municipiu, pentru că acestea nu au fost niciodată expertizate. Cum dimensiunea medie a unei familii este la Iași de 2,46 persoane, rezultă că mai puțin de 30.000 de ieșeni locuiesc la case. Restul stau la bloc. Iar dacă un sfert dintre blocuri riscă să cadă la un cutremur, aceasta înseamnă că 80.000 de ieșeni ar putea fi direct afectați. Ce facem cu ei?
Puțini specialiști
Din păcate, nu putem face mare lucru. Iar aceasta, din mai multe motive. Primii chemați să intervină în cazul unui seism ar fi pompierii, sprijiniți de trupe de geniu și câini specializați, care să găsească răniții prinși sub dărâmături și să-i scoată de acolo. Pompieri avem. Câini ar trebui să aducem de la Sibiu, unde este singurul centru din țară specializat în antrenarea unor astfel de patrupede. Deci, timp pierdut. Trupe de geniu, care sunt dotate cu echipament specializat și antrenate inclusiv pentru astfel de intervenții, nu avem la Iași. La Pantelimon, la doi pași de București, există. Am paria însă că în caz de cutremur ele vor fi păstrate acolo, nu trimise la noi. Am rămâne deci să ne bazăm pe entuziasmul și mâinile goale ale pompierilor și soldaților brigăzii noastre mecanizate. Or, una e să intervii cu trupe formate din oameni care sunt cel puțin pe jumătate ingineri și alta cu nespecialiști, oricât de entuziaști ar fi.
Și „Sf. Spiridon” în pericol
La București, centrul de triere și spitalul de campanie au fost amenajate în spațiile generoase ale stadionului Arena Națională. La noi, am putea folosi cel mult gazonul. Răniții noștri ar sta în aer liber. Există niște spitale de campanie în România, 13 la număr, dotate cu corturi și tot ce trebuie. Fiecare are însă doar câte 60 de locuri, ceea ce nu e mult deloc. Baza pentru tratarea răniților ieșeni ar trebui să fie tot spitalele clasice. Or, singurul nostru spital de urgențe este „Sf. Spiridon”, ale cărui clădiri sunt construite, în majoritate, în secolelel XVIII-XIX. Adică s-ar putea afla el însuși în rândul clădirilor ce s-ar prăbuși la un cutremur.
Fără aparatură
Una dintre cele mai frecvente urmări ale unui seism sunt incendiile, provocate de ruperea țevilor de gaz, aflate oricum la noi într-o stare foarte proastă. Clinica ieșeană destinată marelui ars funcționează teoretic tot la „Sf. Spiridon”. Acum 15 ani, pavilionul respectiv fusese propus spre demolare. A fost renovat, dar nu știm cât de consolidat. Și chiar dacă a fost consolidat, clinica este oricum inutilă, pentru că nu a fost dotată cu aparatura necesară. S-a împlinit un an și jumătate de când necesarul de echipamente a fost trimis Ministerului Sănătății. Și în sertarele de acolo a rămas. De altfel, faptul că exercițiul „Seism 2018” a inclus și o misiune de evacuare a unor răniți cu arsuri, care au fost trimiși însă la Cluj-Napoca, nu la Iași, e un semn clar al capacității sistemului sanitar ieșean de a se descurca în cazul unei catastrofe. Pe scurt, suntem în fundul gol. Nu putem decât să sperăm că oalele viitorului cutremur se vor sparge oriunde în altă parte decât la Iași. Căci nu suntem deloc pregătiți.