O lege economică spune că pe măsură ce oamenii câștigă mai mult, ei tind să cheltuiască mai mult. E drept, asta o spune și legea bunului-simți. Ar fi culmea să dormi pe grămada de galbeni și să mănânci pâine uscată. Cheltuieli mai mari înseamnă mai multe produse și servicii cumpărate de pe piață. Mai multe bunuri consumate înseamnă că sunt necesare mai multe fabrici care să le producă. Asta înseamnă că vor fi necesari mai mulți lucrători, deci scade șomajul. Dar cum numărul oamenilor apți de muncă nu poate crește decât lent, necesitatea de a avea mai mulți lucrători înseamnă concurență între angajatori pentru muncitorii existenți. De aici, o nouă creștere a salariilor, iar ciclul se reia. Este ceea ce se cheamă „creștere economică bazată pe salarii”, wage led growth. Despre efectele acestei legități economice și despre cum am putea și noi să profităm de pe urma ei, citiți mai departe.
Tiparniță de bani
Firește, lucrurile nu sunt atât de simple cum le-am rezumat noi. Mai există numeroși indicatori de luat în calcul. Altminteri, ar fi suficient să tipărești bani pentru a-ți asigura o dezvoltare economică mai ceva ca a Japoniei. Trebuie să poți vinde produsele pe care le faci, pentru că populația locală are o anumită capacitate de a le consuma. Dacă nu poți transporta produsele și în altă parte, după ce s-au săturat localnicii stai cu marfa în brațe și închizi fabrica. Dacă sunt mai mulți bani decât valoarea bunurilor disponibile, prețurile vor crește automat, apărând inflația. Și tot așa. dar în linii mari, cam asta se întâmplă și cam asta s-a întâmplat până acum.
Bucureștiul ca Berlinul
Beneficiind de statutul de capitală a unui stat puternic centralizat, în care se făceau la un moment dat două treimi din toate investițiile străine din țară și de unde pleacă tot ce înseamnă autostrăzi în țara asta, Bucureștiul s-a dezvoltat accelerat mai ales după intrarea noastră în Uniunea Europeană. Bucureștiul a ajuns în 2017 la un PIB de 22.000 de euro/locuitori. Dacă luăm în calcul și nivelul prețurilor, mai scăzut decât la alții, se ajunge la un PIB la paritatea puterii de cumpărare, de 43.200 euro/locuitor. Peste Budapesta, peste Berlin, peste regiunea Lazio din Italia, peste Madrid și la ani-lumină distanță de Atica, unde se află capitala Greciei, Atena. Acolo, PIB la paritatea puterii de cumpărare este de doar 26.800 euro. Lucrurile stau mai bine la noi decât la alții și în Ardeal. Două regiuni transilvănene, respectiv Centru, unde se află Brașovul și nord-vest, cu reședința la Cluj-Napoca, depășesc ca nivel al dezvoltării cinci din cele opt provincii ale Ungariei.
Distanța sporește
De cealaltă parte, Moldova a fost și a rămas cea mai săracă regiune din România. În 2007, eram pe fix ultimul loc din întreaga UE, ceea ce permitea presei locale să scrie despre comuna ieșeană Lungani ca fiind cea mai săracă localitate din Europa. Între timp, regiunea Nord-Est a mai crescut, depășind trei regiuni din Bulgaria și una din Franța. Nu vă bucurați că i-am salutat pe francezi din mers. E vorba de regiunea Mayotte, compusă din câteva insule situate între Madagascar și Mozambic, pe unde bătrânii încă mai țin minte ce fain a fost la gust un copănel din străbunicul și ce bun a fost creierul pane făcut din străbunica. Acolo, doar 1,4% din populație are ca limbă maternă franceza și doar ceva mai mult de jumătate din populație o cunoaște. Din păcate pentru noi, diferența dintre Moldova și capitală sau dintre Moldova și Ardeal crește, în loc să scadă. Tocmai din cauza legii economice de care vorbeam la început și grație politicilor oficiale ale statului român.
Salarii mult mai mici
Dezvoltarea ridicată înseamnă și o creștere corespunzătoare a veniturilor. În septembrie 2018, salariul mediu net din București era de 3.467 lei, iar la Cluj-Napoca, de 3.105 lei lunar. La Iași, salariul mediu net era de doar 2.666 lei lunar. Și, să nu uităm că Iașul este cel mai dezvoltat județ din Moldova. În Botoșani, Suceava sau Neamț, salariul mediu net nu ajunge nici la 2.100 de lei lunar. Puteți vedea că și în cadrul aceleiași regiuni sărace există diferențe enorme. Noi suntem săraci, dar vecinii noștri sunt de-a dreptul rupți. Acesta este însă alt subiect, despre care vom vorbi altădată. Din primele zece cele mai mari companii din țară, una singură, Dedeman, își are sediul în Moldova. În 2008, veniturile totale medii ale unei familii din Moldova erau de 90% din media națională și reprezentau 65% din cele din București. În 2015, scăzuseră în termeni reali la 81% din media națională și la 59% din veniturile bucureștenilor. În trimestrul III al anului trecut, veniturile în Moldova erau de 79,8% din media națională și de doar 53% din cele de la București. În aceste condiții, creșterea economică bazată pe salarii nu poate funcționa în Moldova, pentru că pur și simplu acestea sunt prea mici.
Primă de relocare
Iar soluția nu poate fi în niciun caz presiunea asupra angajatorilor, să plătească mai bine. Nu-ți convine leafa? Du-te în alt județ, unde ești plătit mai bine pentru aceeași muncă. Statul te ajută la asta. Dacă ești șomer și îți găsești loc de muncă într-o localitate aflată la peste 50 km de cea de domiciliu, primești o primă de relocare de 75% din chiria plătită la noul domiciliu. Mai primești și o primă de instalare de 12.500 lei sau de 15.500 lei, dacă te muți cu familie cu tot. Prost să fii, în aceste condiții, să nu pleci la Cluj-Napoca sau București fără să te uiți în urmă, dacă ai ocazia. Și atunci, cum să crească salariile în Moldova?
Tot la infrastructură ajungem
Stimularea, dimpotrivă, a celor care se instalează într-o zonă săracă, prin suportarea de către stat a diferenței de salarizare, de exemplu, ar avea efectul invers. Cei veniți din altă parte ar ajunge să fie mai bine plătiți decât localnicii. Ca să nu-și piardă angajații, firmele ar fi nevoite să crească salariile, demarând astfel și la noi spirala dezvoltării de care vorbeam în primul paragraf. Efectul pozitiv ar dispărea, firește, și s-ar transforma într-o catastrofă economică dacă firmele n-ar putea să-și recupereze de undeva banii dați în plus ca salarii. Asta s-ar face vânzând marfa mai scump, dar acolo unde oamenii sunt dispuși să plătească mai mult, adică în Ardeal, București sau undeva prin Europa. Pentru asta însă, ar trebui să-și poată transporta marfa. Și, uite-așa, ajungem iar la vechiul nostru vis, cel al autostrăzii.