Hrubele, comori abandonate. Încă un proiect ratat, fără urme de regret

Pe când se lucra la refacerea străzii Lăpușneanu și a zonei înconjurătoare, au fost descoperite între Mitocul Maicilor și Muzeul Unirii numeroase hrube, pivnițe și temelii ale caselor Iașului vechi. Oficialii Primăriei spuneau atunci că le vor pune în valoare acoperindu-le cu sticlă suficient de rezistentă ca să poată susține mașinile, dar care să permită totodată turiștilor să admire ruinele. Ideea a fost lansată și abandonată, ruinele fiind până la urmă trecute „în conservare”. Adică, pe scurt, îngropate la loc în speranța că vreodată va avea din nou chef să le valorifice. Descoperirea acelor hrube nu a mirat pe nimeni, pentru că zona este locuită de prin secolul XVI, perioadă în care pivnița era singura parte din casă care rămânea întreagă după ce treceau tătarii pe aici, arzând și jefuind orașul. Dar, până la urmă, ce hrube avem și ce putem face cu ele?

Din cele mai vechi timpuri
Construirea de tunele și pivnițe este o îndeletnicire cu care se ocupau și oamenii Epocii de piatră. Era cel mai sigur loc în care puteai depozita provizii pe termen lung și, totodată, locul în care puteai să te ascunzi cu familia când tribul vecin se gândea să dea o raită prin satul tău cu toporul într-o mână și cu sulița în cealaltă. Există chiar o legendă, din cele care circulă aiurea pe net, care susține că ar exista o rețea de tuneluri continuă plecând din Scoția și ajungând până în Turcia, pe care anticii ar fi folosit-o cum folosim noi acum autostrăzile. E un basm, firește, pentru că o asemenea lucrare ar depăși până și posibilitățile noastre tehnice, darămite ale unor oameni care încă locuiau în peșteri și colibe.

Legende urbane
Avem și noi astfel de legende. Una dintre ele spune că de la fosta Curte Domnească, adică de pe actualul amplasament al Palatului Culturii pleca un tunel care ducea până la mănăstirea Cetățuia. Altă versiune zice că ar fi vorba de mănăstirea Galata. Povești, firește, tot din motive tehnice. E drept, de la Palatul Culturii pleacă o rețea de tuneluri, dar ele se întrerup după câteva zeci de metri. Atât. În fond, cetatea Neamțului era cetate de refugiu pentru domnii Moldovei și avea o ieșire secretă, în caz de asediu. Ieșirea însemna însă doar o ușă în spatele cetății, cu un tunel lung de câțiva metri, care iese în imediata apropiere a zidurilor. Nici măcar nu trece șanțul de apărare. Cam ăsta era nivelul tehnic al moldovenilor noștri medievali: o ușă pusă mai la fereală și un tunel care iese printre niște tufe.

Tunelurile din Mileștii Mici au o lungime de 50 de kilometri și sunt amenajate drept cramă. Mileștii Mici este o localitate situată la 20 km la sud de Chișinău, în Raionul Ialoveni, Republica Moldova. Localitatea a devenit faimoasă pentru colecția sa de vinuri (Colecția de Aur). Aceasta a intrat în Cartea Recordurilor ca cea mai mare colecție de vinuri din Europa, cu peste 1,5 milioane de sticle

Pe post de cramă
De altfel, chiar dacă am avea tuneluri medievale lungi de kilometri, tot nu prea avem ce face cu ele. Ce tuneluri există pe la alții, prin Europa, sunt înguste, cât să treacă un singur om, iar gura este încă și mai strâmtă, tocmai pentru că trebuiau să fie greu accesibile dușmanilor și cât mai greu de găsit. E drept, cu tunelurile recente, lucrurile stau altfel. La Mileștii Mici, basarabenii au 200 km de tuneluri rezultate din exploatarea carierelor de calcar, cele mai lungi tuneluri din lume. Din această lungime, 50 km sunt amenajați drept cramă, iar rețeaua este vizitată de turiști. În același scop, în Taiwan este folosit un tunel săpat în granit de localnici pentru a se adăposti de pirați și folosit ulterior de armată pentru a ține o unitate de tancuri. Acum e folosit tot pe post de cramă pentru sake. Cam ăsta este singurul lucru pentru care, oriunde în lume, se folosesc vechile tuneluri.

Până la Sadoveanu
La Iași nu avem așa ceva. Am putea avea tuneluri dintr-o perioadă mai recentă, adică de după 1800, folosite cândva drept canalizare. ApaVital nu are însă hărți ale sistemului de canalizare dinainte de 1900, așa că vorbim doar de o ipoteză. Singurul tunel cunoscut este cel săpat în anii ’70 de academicianul Valeriu Cotea, la stațiunea Didactică „Vasile Adamachi”. Pleacă din stațiune și traversează aleea Mihail Sadoveanu, până la pivnițele casei lui Mihail Sadoveanu. E drept, capătul dinspre pivnițe este închis. Are în total 350 de metri și este folosit tot drept cramă. A existat în 2004 o intenție a Ministerului Culturii de a-l amenaja turistic, dar Cotea a refuzat ferm. Diplomatic, dar ferm. În rest, la nicio săpătură de fundație din Iași nu s-a găsit vreun tunel serios, ci doar pivnițe. Dintr-astea avem, dar nu chiar foarte multe.

Săli de degustare
O bună parte din vechile pivnițe ale Iașului au fost distruse de buldozere atunci când s-au construit blocurile din Centru, în anii ’70-’80. În general, s-au păstrat doar pivnițe fragmentate, prea mici pentru a putea fi folosite la ceva. Au scăpat întregi doar cele aflate pe sub străzi și cele de la Cubul de pe Ștefan cel Mare. Probabil mai există și cele de sub esplanada Teatrului Național. Esplanada de azi a găzduit cândva case boierești. Între Cub și esplanada Teatrului este singura zonă în care se găsesc hrube continui. Poate fi imaginat un traseu turistic care să includă și parcurgerea acestor hrube. Doar că nu am putea amenaja celule și camere de tortură cu manechine, pentru că ele nu au folosit niciodată drept temnițe. Am putea face ce fac alții: săli de degustare a vinurilor. Italienii sau francezii sunt experți în așa ceva, folosind în acest scop pivnițele castelelor medievale. Temperatura stabilă le face ideale pentru așa ceva. Dacă ajungeți vreodată la Castello di Spessa, de exemplu, vă recomandăm o plimbare prin beciuri. Mai e până să avem și noi așa ceva la Iași.

Tunel în Copou, sub stradă, lung de 350 metri
Sus în Copou, sub stradă, se ascunde un tunel de piatră. Are două intrări și se află la 18 metri adâncime. Acesta a fost realizat la inițiativa academicianului Valeriu Cotea. Intenția a fost de a uni pivniţa lui Adamachi cu beciurile de peste stradă, unul construit de vornicul Ilie Kogălniceanu şi extins de fiul său şi unul de Mihail Sadoveanu. Săpăturile au durat trei ani, 1971-1974, fiind realizate de cinci meşteri. „După o trudă minerească, cu vreo 300 metri de săpături subterane, evacuare greoaie a pământului cu un butoi tras de un cal pe un traseu dificil, beciul Adamachii fiind la adâncime de 18 metri, iar al lui Sadoveanu la 12 metri, într-o noapte din 1974, săpătorii îşi anunţau fericiţi profesorul strigând: «Am reuşit!». Ajunseseră, nu uşor, în beciul Kogălniceanu”, a scris Ion Mitican în articolul său intitulat „Copoul subpământen”