În perioada interbelică, Bucureștiul era numit „micul Paris”, iar Iașul nostru, „Florența orientului”. Ambele denumiri făceau referire la frumusețea orașelor în sine, a construcțiilor existente, făcând abstracție de balcanismul locuitorilor, dar asta contează mai puțin. Oricum vizitatorii nu au mult la dispoziție pentru a cunoaște cu de-amănuntul spiritul locului și au o percepție doar superficială. În perioada comunistă, orașul era curat. Magazinele erau mai mult goale, în case era frig, dar orașul era măturat, turistul străin își lua orice voia de la „shop”, iar hotelurile aveau apă caldă. Deci, pleca cu o imagine frumoasă. Ei bine, tocmai despre imagine vom vorbi și noi azi.
Clădiri emblematice
În urma „sistematizării” al cărei pretext a fost cutremurul din 1977, Iașul nu a mai rămas cu mai nimic din aerul de Florență. Aproape toate vechile clădiri din centru au fost demolate și înlocuite cu blocuri de beton. De atunci ne-au rămas doar ceea ce numim acum „clădirile emblematice” ale Iașului, prea frumoase pentru a fi aruncate sub lama buldozerului. Printre ele, Teatrul Național, cu care ne lăudăm de câte ori avem prilejul. Avem și de ce, pentru că e, într-adevăr, o clădire splendidă. Dă bine și în poze, așa că în fața Teatrului a fost amenajat și menținut un scuar cu gazon și flori de toată frumusețea. Nimic de zis în această privință, dar…
În față e bine
Evident, ca despre multe altele la noi, și despre Teatru se poate spune același lucru: „E frumos, dar…” Pentru că mai totdeauna există și un dar. Administrația noastră nu a depășit stadiul anilor ’80 sau cel în care se află și acum Coreea de Nord. Punctele care apar în pozele și selfie-urile pe care și le fac turiștii sunt îngrijite și pieptănate, numai bune de fotografiat. Doi metri mai încolo… Doar turiștii nu-și fac poză cu partea laterală a Teatrului, nu?
Mizerie de nedescris
Am făcut deunăzi o plimbare de jur împrejur. Cubul negru de lângă Teatru, instalat provizoriu acolo în 2008, a rămas neclintit, deși se spunea la momentul respectiv că va fi folosit și în alte părți ale orașului, ca un fel de teatru itinerant. Nu avem nimic cu „Teatrul la cub”. A luat și un premiu de arhitectură la vremea lui, dar suntem siguri că nu pentru exteriorul său. Zona din apropierea lui nu a fost amenajată în niciun fel, pentru a-l face interesant și atractiv. Părculețul din spatele Teatrului Național este amenajat doar în imediata apropiere a stejarului plantat de generalul Berthelot acum 100 de ani. Deh, acolo se mai fac manifestări de Ziua Armistițiului și trebuie să arate frumos. Că, la doar câțiva metri distanță, zac maldăre de obiecte de decor și recuzită, cadre de fier și statui de carton, nu mai contează. Iar porțiunea dintre Teatru și vechea Uzină Electrică, Uzina cu Teatru cum i se spune acum, e pur și simplu oribilă. Și o bază de autocamioane ar fi mai bine aranjată. Zău așa, câtă vreme e o zonă centrală, nu abandonată, ci dimpotrivă, folosită ca intrare pentru un alt teatru, ce caută toate deșeurile și resturile aruncate acolo? Ca să intre la o reprezentație la Uzina cu Teatru, femeile în rochii de seară și bărbații în costum trec pe lângă tomberoane de gunoi, mașini abandonate, piese de decor putrede sau mucegăite, fiare contorsionate. O mizerie de nedescris, o pată de rușine pe obrazul Iașului.
Așa – da
Se poate și altfel? Ba bine că nu. Pe coasta Adriaticii există un oraș croat pe nume Rijeka. E un oraș turistic prin excelență. Printre altele, are și un teatru, foarte asemănător ca amplasament și aspect, ba chiar și ca dimensiuni, cu al nostru. Tot o clădire clasică, cu o esplanadă ca cea dintre Teatrul Național și Mitropolie. Chiar cam la fel de lungă și de lată. Mă rog, esplanada lor este amenajată ca un parc veritabil. Nu ți se sfărâmă pietrele sub picioare ca la noi. De jur împrejurul teatrului, ca și la noi, străzi deschise circulației publice și clădiri. Dar nu există elemente de decor aruncate în jur și nici tomberoane, ci restaurante și un debarcader pentru bărci.
Alt exemplu pozitiv
Teatrul Național de Operă și Balet din Odesa este o clădire construită tot în stil neo-baroc, ca și Teatrul nostru Național. De fapt, sunt cam de-o vârstă. Teatrul ucrainean e doar cu câțiva ani mai mare. Nu are o esplanadă în față, pentru că nu permite geografia locală. În schimb, pe lateralele teatrului au fost amenajate două parcuri. Unul este așa-numita „grădină a Palatului Regal”. Nu, nu există niciun palat regal prin preajmă. Există un rock-bar, niște cafenele, restaurante sau hoteluri și… McDonalds-ul local. Parcul în sine e splendid. Poți face o fotografie acolo fără să te împiedici de niște țevi aruncate aiurea. În dreapta teatrului e un al doilea parc, în care funcționează o fântână arteziană și este amenajată o alee a odesiților faimoși. Ar fi greu oare ca măcar busturile existente lângă teatrul nostru să fie puse în valoare? Eventual, să fie pus un bust pe soclul gol din spatele teatrului?
Și în Cernăuți e mai bine
Și, dacă tot ne-a luat valul, câteva cuvinte despre Teatrul Academic Regional Ucrainean de Muzică și Dramă „Olha Kobylianska” din Chernivtsi. Adică despre teatrul din Cernăuți. Ca fapt divers, dramaturga al cărei nume îl poartă teatrul s-a născut în Gura Humorului, pe când orașul era austro-ungar și a murit în Cernăuți, în 1942, pe când acesta era românesc. A fost o ucraineancă româncă. Sau invers, cum vă place. În pofida numelui său pompos, teatrul cernăuțean e mai degrabă o clădire modestă ca dimensiuni. Cam cât jumătate din Teatrul nostru. Amenajarea zonei e însă aproape identică cu cea din Iași. Un rond în față, cu o statuie a Kobylianskăi, prin dreptul căreia trece o stradă de două benzi din piatră cubică și după care urmează o esplanadă ceva mai îngustă decât a noastră, pe măsura teatrului, și amenajată cam la fel. Niște bănci, niște garduri vii, câteva felinare din fier forjat. Ucraina e o țară săracă, așa că nu putem avea pretenții prea mari. Există gropi și denivelări în strada de piatră cubică. Aleile esplanadei sunt sparte, ici și colo, iar amenajarea rondului din fața teatrului nu e spectaculoasă. Da, dar nu există să dai de tomberoane și să ocolești bălți prin spatele clădirii. Nu de alta, dar teatrul e chiar în centrul civic al orașului, iar ucrainenii țin la blazonul lor. A, și Teatrul Național ieșean e tot în centrul civic? Nu s-ar zice…