Ferdinand, regele cel mai iubit de ieşeni

Zilele trecute, ieșenii aflați în trecere pe Ștefan cel Mare, s-au oprit de curiozitate, văzând fanfara armatei aliniată regulamentar și cu tromboanele proaspăt lustruite. Ce să fie, ce să fie? Era o manifestare a Primăriei, dedicată comemorării a 92 de ani de la moartea primului rege al României întregite. Aceluiași rege i s-a dedicat, după cum știți prea bine, o statuie instalată chiar în fața Palatului Roznovanu. Nu discutăm calitățile lui ca rege și ca militar, el conducând armata în războiul nostru de reîntregire. Ne întrebăm doar, cum poate v-ați întrebat și dumneavoastră, care este legătura lui Ferdinand I cu Iașul. Care au fost legăturile lui cu orașul nostru? Au fost într-atât de strânse încât să merite să-i facem statuie? Sau ar fi fost mai nimerită una la București sau Alba Iulia? Răspunsul o să-l găsiți poate în rândurile de mai jos.

Nepot de-al lui Carol
Ferdinand a ajuns rege al României din întâmplare. Până pe la 20 de ani, și-a văzut liniștit de studii, pregătindu-se pentru o carieră militară, ca toți germanii cu sânge albastru în vine. Doar că regele Carol I nu avea copii. De fapt, a avut o fată, Maria, moartă la doar 4 ani, de scarlatină. Acum 100 și ceva de ani, nu exista vaccin pentru această boală. Și de-ar fi trăit, tot nu conta, pentru că prin Constituție, România nu putea avea decât regi, nu și regine. Așa că, pe când Carol abia împlinise 40 de ani, regele s-a apucat să-și caute moștenitor. Primul pe listă era frate-său mai mare, Leopold. Acesta s-a gândit oleacă, iar când a văzut unde e România pe hartă, a zis pas. Oricum a murit înaintea lui Carol, deci n-ar fi prins coroana. A cedat-o primului său fiu, Wilhelm. Acesta a cochetat câțiva ani cu ideea de a deveni rege, dar după ce s-a documentat temeinic cu privire la situația politică a României, s-a gândit că nu-l țin nervii să se certe cu politicienii noștri, așa că a renunțat și el. Așa că măgăreața numită coroana României a căzut pe capul lui Ferdinand, al doilea fiu al lui Leopold. El a acceptat să devină rege. Ei, la o adică, Leopold mai avea un fiu, Karl Anton, deci se mai putea face o încercare. Ar fi fost ultima. Carol I mai avea doi frați. Doar că Anton murise în luptă, în 1866, iar Frederic nu avea copii. Dacă Ferdinand nu ar fi acceptat coroana, dinastia română se oprea la primul ei reprezentant.

Comandant militar
Ferdinand și-a luat rolul în serios. A venit imediat în România, s-a apucat să ne învețe limba și obiceiurile. Când a devenit în sfârșit rege, în 1914, avea deja 25 de ani vechime ca român și condusese cu succes campania armatei noastre din Bulgaria, în cel de-al doilea război balcanic. E drept, n-a fost cine știe ce campanie. Doar o sută de soldați români au murit în luptă, pentru că bulgarii erau deja bătuți. Ne-a făcut în schimb mari probleme holera. Dar despre asta, altă dată.

A murit de cancer
Deci, pe scurt, Ferdinand a venit în România în 1889, a devenit rege în 1914, a declarat război propriei sale patrii în 1916 și a condus armata română timp de 3 ani, până când a cucerit Budapesta. De fapt, a condus-o patru ani, că armata română a luptat în 1920 și în Ucraina, de partea polonezilor. Iar unii istorici spun că pentru noi primul război mondial s-a încheiat de fapt abia în 1921, când s-a făcut demobilizarea. Regele a murit în 1927, de cancer la colon, după câteva operații, una mai eșuată ca alta. Bun, dar unde e Iașul în toată viața de aproape 62 de ani a lui Ferdinand? Regele are o statuie în fața Primăriei. Alta, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare. Una dintre sălile Universității „Al.I. Cuza” îi poartă numele. De ce?

Baluri la Palatul Roznovanu
Ferdinand a fost un prinț iubit de ieșeni. A venit la Iași pentru prima oară chiar în anul în care s-a stabilit definitiv în România. N-a venit singur, ci lângă regele Carol, într-o așa-numită „inspecție regală”. Era o reeditare a vechiului obicei medieval ca domnul să stea o vreme într-un ținut, pentru a pune ordine în afacerile interne și a împărți dreptatea. Familia regală a fost găzduită în Palatul Roznovanu, iar Sala Mare care găzduiește azi ședințele Consiliului Local a găzduit balurile oferite protipendadei locale. Ferdinand a strălucit. Tânăr, frumos, îmbrăcat într-o uniformă care-i venea turnată, atrăgea privirile tuturor femeilor. Ale lui erau atrase de chipul prințesei Elena Văcărescu. Asta, până a pus Carol piciorul în prag și l-a trimis în Europa să-și caute altă nevastă. Oricare, numai nu româncă, pentru că asta cerea Constituția.

În biroul primarului
Idila dintre Ferdinand și Elena Văcărescu a fost privită cu ochi îngăduitori de către ieșeni. Suntem orașul iubirii, în fond, nu? Așa că ieșenii i-au făcut cadou Palatul Roznovanu, ca a doua reședință oficială. Iașul era numit oficial de regele Carol „a doua capitală a mea”, așa că ieșenii sperau să-l lege pe prințul moștenitor definitiv de oraș. N-a fost să fie. Ferdinand a mai venit în câteva rânduri aici. A îngenuncheat și el în fața bisericii Sf. Nicolae Domnesc, atunci când aceasta a fost inaugurată după restaurare, în 1904. A dormit în Palatul Roznovanu și a lucrat chiar în biroul primarului. E o cameră mică, înghesuită și întunecoasă, dar pentru o inimă romantică precum cea a lui Ferdinand, era numai bună. Doar că Ferdinand nu a venit prea des aici, iar în final a donat palatul înapoi comunei Iași.

Bolnav de tifos și pneumonie
Anul 1892 a fost un an negru pentru ieșeni. Unul dintre acei ani în care toată lumea merge la biserică și aprinde lumânări. Mitropolia era ticsită de ieșeni îngenunchiați, rugându-se. Nu se rugau pentru ploaie, nici pentru pace, ci pentru viața prințului iubit. Ferdinand era grav bolnav, de tifos și pneumonie. La acea vreme, se murea de ambele boli. Rugăciunile par să-l fi ajutat. A scăpat, dar boala l-a marcat pe viață. Și logodnica sa, Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a avut un șoc când l-a văzut după boală. Nu mai semăna cu buletinul, pe scurt. Maria s-a căsătorit totuși cu el, iar ieșenii au continuat să-l iubească.

Doi ani de refugiu la Iași
Marea legătură a regelui Ferdinand cu Iașul a fost sudată în cei doi ani petrecuți de familia regală în refugiu în capitala Moldovei. Ferdinand locuia în actualul muzeu al Unirii, unde se țineau și consiliile de război. Regina Maria, ceva mai la deal, în palatul Cantacuzino, actualul Palat al Copiilor. În scurtele momente de răgaz, când nu se afla pe front sau nu ținea un consiliu de război, regele putea fi văzut pe Lăpușneanu, urcând spre Copou, unde locuia generalul francez Henri Mathias Berthelot, principalul său consilier militar. La acea vreme, nu exista SPP, deci puteai efectiv să-l oprești pe regele României și să-i ceri o țigară. Nu fuma, dar un foc putea să-ți ofere. Deseori se oprea din drum pentru a discuta cu soldații de pe stradă. Joia, când „se băga” fasole la Jockey Club, local de lux transformat parțial în cantină publică, regele României putea fi văzut la „împinge tava”, împărțind cu ieșenii aceeași suferință a războiului. E drept, nu chiar cu toți. Puțini își permiteau fasole în acele timpuri. Duminica, regele aprindea lumânări pentru victorie la Mitropolie, așteptându-și rândul în spatele vreunei mame care-și avea copiii pe front.

Iubit de ieșeni
Prin firea sa blajină și înțelegătoare, prin faptul că îi puteau spune direct, pe stradă, ce îi doare, precum o făceau cândva domnitorului, Ferdinand a câștigat definitiv inimile ieșenilor. N-a stat mult aici, decât atunci când nu a avut altă variantă. Dar a ales Iașul în locul Bârladului sau Botoșaniului, iar ieșenii au apreciat asta. L-au iubit ca prinț implicat într-o relație interzisă. L-au iubit ca prinț supraviețuitor al unei boli cumplite. L-au iubit ca rege al unei capitale de război. Dar i-au ridicat statuie abia acum.

„Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan, dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: «Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru»”, Vasile D. Păun, profesorul de limba română al lui Ferdinand