Fascinantele povești ale celor mai cunoscute statui din Iași. Episodul: controverse

Pe oricine ai întreba ce clădiri emblematice ale Parisului cunoaște, nu se poate să nu pună pe listă turnul Eiffel. Eventual, chiar în fruntea ei. Puțini cunosc scandalul pe care această construcție l-a generat. Proiectul a fost propus inițial primăriei orașului Barcelona, care l-a refuzat, îngrozită. Chiar și cel care l-a construit, arhitectul suedez Gustave Eiffel a fost inițial reticent. Parizienii contemporani au privit șantierul cu oroare, iar o campanie întreagă a fost dusă pentru blocarea construcției. În fruntea campaniei s-au aflat nume precum Emil Zola, care îl numea „turnul lui Babel” sau Guy de Maupassant. După finalizarea construcției, acesta din urmă își lua masa regulat în restaurantul din turn. „E singurul loc din Paris de unde nu se vede turnul”, era explicația spirituală a celebrului scriitor. Turnul trebuia inițial demontat după 20 de ani, dar a fost lăsat în pace pentru că demolarea costa prea mult. Acum e un simbol de neuitat al Parisului.

Controverse
De ce am pomenit de istoria turnului Eiffel? Pentru că și Iașul nostru, la o scară mai mică, a trecut prin controverse similare atunci când s-au edificat unele din simbolurile sale. Timpul le-a estompat și le-a făcut uitate prin praful arhivelor, iar urmașii celor care au blestemat cândva edificiile, postează acum selfie-uri pe Facebook cu ele. Vom ridica azi cortina peste câteva dintre cele mai mari scandaluri care au învolburat cândva opinia publică ieșeană.

Primul monument
Sângele fierbinte al moldovenilor s-a manifestat încă de la primul monument ridicat vreodată din Iași, Obeliscul cu lei din Parcul Copou. Acesta este considerat de altfel cel mai vechi monument de for public din Vechiul Regat. E drept, unii spun că cel mai vechi este de fapt Crucea lui Ferentz, care îl precedă cu câteva decenii. Discuția pe această temă e amplă, pentru că alții spun că la urma urmei, Crucea nu e propriu-zis un monument. Nu intrăm însă în această discuție, ci așteptăm ca specialiștii să se hotărască. Construirea Obeliscului a început în 1834, fiind menit să simbolizeze adoptarea Regulamentului Organic, prima Constituție a Moldovei. Cei patru lei simbolizează Puterea suzerană, Turcia, Puterea protectoare, Rusia și Puterile garante ale autonomiei Moldovei, Anglia și Franța. Proiectul a fost făcut de Gheorghe Asachi, obeliscul fiind construit cu piatră de Șcheia și Iacobeni.

Subscripție publică
Primii bani i-a dat domnitorul Mihail Sturdza, urmând ca restul să se strângă prin subscripție publică. Care a fost o problemă, pentru că ieșenii au refuzat cu îndârjire să contribuie. Nu că târgoveții ar fi avut vreo problemă să dea bani pentru o construcție. În fond, moldoveanul donează cu plăcere pentru ridicarea unei biserici. Doar că Iașul abia scăpase de ocupația „binevoitoare” a armatei ruse, care a zăbovit aici timp de cinci ani, după victoria în războiul cu turcii din 1828-1829. Timp de cinci ani, ieșenii au suportat din banii lor întreținerea unei armate care oricum rechiziționa ce voia și dicta ce-i trecea prin cap. La retragerea armatei ruse, în 1834, contele Kiseleff, care o conducea, propunea țarului nici mai mult, nici mai puțin, decât anexarea celor două principate române. Doar conjunctura externă a făcut ca acest lucru să nu se întâmple.

Rușii au distrus lespezile
Ieșenilor numai să contribuie la construirea unui monument închinat rușilor nu le ardea. Așa că cei 2.225 de galbeni necesari pentru ridicarea Obeliscului au fost strânși prin contribuția mai mult sau mai puțin voluntară a clerului și marii boierimi. Ieșenii nici n-au vrut să audă. Ironia istoriei face ca monumentul, unul din cele mai frumoase din Iași, la urma urmei, să fie vandalizat tocmai de cei în cinstea cărora a fost ridicat. În al doilea război mondial, trupele sovietice care ocupaseră Iașul, au distrus lespezile de marmură care erau așezate pe laturile soclului.

Două zile de serbări
Controversat este și un alt simbol al Iașului, statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii. Spre deosebire de Obeliscul cu lei, statuia lui Ștefan a fost dorită de ieșeni. Planurile au fost făcute de același Asachi, la 1856. Postelnicul Gheorghe Asachi era unul dintre cei mai vehemenți oponenți ai unirii cu Muntenia și susținător înfocat al independenței Moldovei. Statuia era menită tocmai să însuflețească spiritul separatist moldovean. Evenimentele s-au derulat însă cu rapiditate, iar proiectul a fost părăsit temporar. A fost reluat în 1874, la împlinirea a 370 de ani de la moartea lui Ștefan, iar cei 135.000 de franci necesari au fost strânși în timp record. Lucrarea a fost încredințată celui mai bun sculptor de statui ecvestre al epocii, Emmanuel Frémiet, iar statuia a fost expusă în 1882 la Salonul de sculptură de la Paris, culegând aprecierile unanime ale publicului. Dezvelirea statuii la Iași, în 1883, a prilejuit două zile de serbări, în prezența familiei regale, Carol I oferind Iașului și cele două tunuri, captură din Războiul de Independență.

Cneaz polon?
Iar de aici începe legenda. Mihai Eminescu a scris special pentru inaugurare celebra sa „Doină”. N-a mai citit-o însă atunci. Unii spun că din cauza bolii. Alții, că a fost indignat de aspectul statuii, care numai a domnitor moldovean nu semăna. De altfel, Eminescu avea să citească „Doina” în aceeași seară, dar la Junimea, nu în fața statuii. Problema lui Ștefan cel Mare este că nu prea seamănă, într-adevăr, cu imaginea pe care i-o știm acum, iar legenda spune că statuia ar fi de fapt a unui cneaz polon și a fost încurcată, din greșeală. La acea epocă însă, nimeni nu prea știa cum arăta Ștefan cel Mare, de fapt. Asachi se inspirase din descrierile din Letopisețul lui Ureche și din fresca bisericii de la Rădăuți. Sculptorului nu i s-a putut oferi un model al coroanei lui Ștefan, așa că a făcut și el ce a putut. L-a încoronat pe Ștefan cu o coroană de tip catolic, cu cruci având aceeași lungime a brațelor.

Explicația calului
De aici probabil și legenda, respinsă acum ferm de istorici. Frémiet mai avea, într-adevăr, niște comenzi de onorat în paralel. Două statui ecvestre realizate de acesta, a regelui polon Władysław Jagiełło și a luptătorului pentru independența Poloniei, Tadeusz Kościuszko, împodobesc de altfel Cracovia. Doar că cele două seamănă și mai puțin cu Ștefan. Apoi, mai există un mic amănunt, care ține de tradiția statuilor ecvestre. În general, dacă persoana reprezentată în statuie a murit de moarte bună, calul este reprezentat cu toate picioarele pe pământ. Dacă a murit în luptă, calul este reprezentat cabrat, cu ambele picioare din față ridicate. Dacă a murit rănit sau asasinat, este ridicat doar un picior din față al calului, de regulă dreptul. Władysław Jagiełło și Tadeusz Kościuszko au murit de bătrânețe. Ștefan cel Mare și-a purtat zeci de ani rana de la picior, căpătată la asediul Chiliei.

În patru decenii
Controversată a fost și statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii, între nașterea ideii și inaugurare trecând aproape patru decenii. Ideea a fost lansată în 1873, imediat după moartea fostului domnitor, liderul inițiativei fiind boierul Grigore Ghica-Deleni. Abia în 1904 însă a fost lansată subscripția publică, dorindu-se inaugurarea staturii în 1909, la împlinirea unei jumătăți de secol de la Mica Unire. Subscripția a mers însă extrem de greu, până în 1909 strângându-se mai puțin de un sfert din suma necesară. Principalul motiv a fost tocmai reticența ieșenilor, firi aprige, după cum știm. Detronarea lui Cuza a fost celebrată la Iași cu trei zile de serbări publice, artificii și mese întinse pe străzi. Iașul suferise enorm în urma pierderii statutului de capitală, așa că ieșenii nu aveau multe motive să-l iubească pe primul domnitor al României. Mulți dintre cei care sărbătoriseră căderea lui Cuza în 1866 trăiau încă în 1909.

În fața hanului
Apoi, nici guvernul epocii, condus de Dimitrie Sturdza, nu era încântat de ideea unei astfel de statui. Sturdzeștii pierduseră tronul Moldovei în 1859 tocmai în fața lui Cuza, deci nici urmașii lor nu-l iubeau. Norocul celor care doreau monumentul a fost că sculptorul Raffaello Romanelli era un filantrop. A acceptat să facă statuia pentru aproape 100.000 de lei, în loc de 300.000 de lei cât ar fi costat de fapt. În plus, el făcuse și statuile care decorează Peleșul, așa că era agreat de Casa Regală. Cei 20.000 de lei care mai trebuiau peste suma strânsă prin subscripție, au fost de altfel donați de însuși regele Carol I, care-l disprețuia din inimă pe Cuza. Tot regele a intervenit și pentru aprobarea amplasamentului actual, în locul piațetei din fața Hotelului Continental, unde hotărâse Primăria să fie așezată statuia. Distanța de 100 de metri era esențială. Pe atunci, în sudul actualei Piețe a Unirii, încă exista hanul lui Petrea Bacalu, în fața căruia se jucase pentru prima oară Hora Unirii la Iași.

Patria Mumă
Mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin controversată, este o altă lucrare sculpturală, dăruită Iașului acum 80 de ani, Monumentul Unirii, din fața Universității de Medicină și Farmacie. Monumentul a fost realizat în 1927, de prințesa Olga Sturdza, una din marile figuri ale Iașului interbelic. Urmașă a prinților Mavrocordat și căsătorită cu nepotul lui Mihail Vodă Sturdza, prințesa fondase în timpul primului război mondial Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război. În 1918, a înființat în palatul familiei de la Miroslava un orfelinat, transformat ulterior într-o Școală superioară de agricultură, înzestrată cu 100 ha de teren arabil. Monumentul Unirii o reprezenta pe Patria Mumă, în uniformă și cu cască soldățească pe cap, strângând la piept trei copii, simbolizând Basarabia, Bucovina și Transilvania, alipite României după Marele Război. Un al patrulea copil îi simbolizează pe românii rămași în afara granițelor României Mari. Gazetarii epocii spuneau că de fapt chipul României este cel al Reginei Maria, cei trei copii sunt prințesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului, prințul Mircea, al treilea băiat al regelui Ferdinand, mort la doar trei ani, de tifos, în plin război.

Refăcută
Statuia a fost criticată de la început, în ce privește concepția grupului statuar. Presa vremii o numea „o lucrare culinară de frișcă. Se cunoaște mâna unei femei. Reprezintă grupul celor cinci dosuri”. Așezat inițial pe amplasamentul actualei statui a lui Eminescu de la Fundație, monumentul a fost distrus în 1947, la ordinul ocupanților sovietici. A fost refăcut din inițiativa fostului primar Constantin Simirad, după fotografii de epocă. A fost criticat din nou, un articol de acum vreo 12 ani numindu-l „monstruozitatea de la Medicină”, asemânând chipul României cu un pompier și apreciind că monumentul refăcut nici măcar nu respectă cu fidelitate originalul, grupul prezentând probleme de perspectivă. Poate amuzant, nici numele piațetei nu e clar. Sub soclu este reprezentată harta României Mari, iar în apropierea statuii este aprinsă o flacără veșnică închinată eroilor neamului. Totuși, numele oficial al locului nu este „Piața Națiunii”, așa cum se voise inițial, ci „Piața Națiunilor”. Care națiuni?