Farmecul discret al PR – ului. Oana Daian, purtătoarea de cuvinte alese a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri”

Deşi frumuseţea i-ar permite lejer o prezenţă actoricească în trupa Naţionalului ieşean, Oana Daian se mulţumeşte cu postura de purtător de cuvânt al instituţiei. Responsabilă cu PR-ul, Oana se străduieşte să creeze o bună imagine pentru cel mai vechi teatru din România, care traversează uneori perioade de nemeritată stagnare şi anonimat. Totuşi, ultima stagiune a fost una favorabilă din toate punctele de vedere, numărul spectatorilor crescând cu 10%. Nu e mult, dar măcar e vorba de un plus de audienţă. Cum vede Oana Daian ultimele evoluţii teatrale ieşene, am aflat din jurnalul său personal.

– Nu e foarte uşor să te ocupi de Public Relations la un Teatru. Cum să comunici publicului într-un mod mai sugestiv decât însuşi jocul actoricesc al trupei? Eu cred că spectacolul teatral este esenţa comunicării, transmiţând orice mesaj prin limbajul scenic. Uite, scriind chestiile astea, cred că pot iniţia deja o teză ştiinţifică, poate chiar o lucrare de doctorat despre dificultăţile meseriei de comunicator la o instituţie teatrală. E vară, e vacanţă, până la următoarea stagiune mai este timp berechet, ce m-ar putea împiedica să fac asta? Dar mai bine o las pentru la toamnă, când energia creatoare revine la formele ei maxime. Şi orgoliile actoriceşti, la fel. Îmi place să-i privesc pe membrii trupei, să-i analizez pe fiecare, de la distanţă. Pasiunea asta contemplativă se regăseşte şi în fotografiile pe care le fac şi le postez pe Facebook, din când în când. Mi-a spus cineva că imaginile mele emană multă singurătate. Posibil, aşa cum am spus, sunt o fire visătoare, introvertită. Ştiu că nu sună bine pentru un piarist să fie introvertit, dar asta face parte din farmecul meu feminin. Chestia asta mi-a spus-o un regizor tare îndrăgostit de mine, cândva. Aici intru în alte probleme. Să fii o tipă frumoasă, dar tu să nu apari pe scenă şi să fii admirată doar aşa, ca o zeiţă inaccesibilă, poate trezi invidia multor actriţe. Iar dacă nici într-o trupă de teatru nu găseşti orgolii şi vanităţi cu duiumul, apoi nu ştiu unde le-ai putea întâlni. În fine, din fericire, am pasiunile mele în care mă refugiez, una dintre ele fiind, aşa cum am scris mai înainte, fotografia. Acolo am libertatea de a fi şi regizor, şi actor, şi dramaturg. Fotografiile sunt piesele pe care le creez, împreună cu cel mai bun scenograf, Dumnezeu. Ei, dar uite, iar încep să devin melancolică şi deprimată, iar în faţa mea mai am cel puţin o lună şi jumătate de concediu. Poate că, totuşi, am timp pentru a scrie măcar o pagină din lucrarea mea ştiinţifică. Sau măcar o piesă de teatru având ca subiect o femeie frumoasă. Pare banală ideea, dar ca un om bun de PR ce sunt, o fac capodoperă!