Scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” se află în efervescența începutului de an, actorii ieșeni fiind angrenați în două premiere care au atras deja un număr impresionant de spectatori. Pe de o parte, Ion Sapdaru a montat „Despărțitorul”, printre ale cărei personaje îl regăsim și pe Doru Aftanasiu, iar pe de altă parte regizorul Ovidiu Lazăr a readus în fața publicului Gaițele, spectacol din care face parte și Daniel Busuioc, directorul artistic al Naționalului ieșean. Nici nu s-au stins bine ecourile aplauzelor furtunoase, că Ion Sapdaru și cei doi actori au fost personajele unor întâmplări ciudate. (pamflet)
Culisele uneia dintre sălile de spectacol ale Naționalului ieșean. În fața unei oglinzi, Doru Aftanasiu se machiază singur, oftând ușor. În încăpere intră Ion Sapdaru, îmbrăcat într-un costum viu colorat, de arlechin.
Ion Sapdaru: – Doru, dă-mi voie să-ți spun că ai fost magistral la premiera Despărțitorului. Dar ce spun eu magistral! Ai fost fenomenal, universal, extraterestrial.
Doru Aftanasiu: – Eh, mersi, maestre, cineva trebuie să ducă greul premierelor de succes. Dar și mai bine ar fi dacă aș fi lunar.
Ion Sapdaru: – Cum adică?
Doru Aftanasiu: – Adică să joc lunar rolul principal pe statul de plată al teatrului. Nu-i vorbă, pasiunea pentru scenă mă ține aproape de meseria asta, dar când se apropie ziua de salariu simt nevoia să-mi pun o mască de carnaval și să sparg o bancă.
Ion Sapdaru: – Nu mai bine trimiți un emisar, precum în Despărțitorul? Un tip care să meargă la directorul băncii și să-i spună: «Domnule, îmi pare rău, dar suta de mii de euro din seiful băncii vrea să întrerupă relația de amiciție cu dumneavoastră».
Doru Aftanasiu: – Eh, pare simplu, dar în viață lucrurile nu prea se întâmplă ca la teatru.
Sapdaru se așează lângă Aftanasiu, oftând și el.
Doru Aftanasiu: – Dar cu tine ce-i la ora asta pe aici? Și mai ales îmbrăcat în costumul ăsta de carnaval…
Ion Sapdaru: – Asta e vestimentația care îmi dă inspirația de care am nevoie ori de câte ori trebuie să creez o capodoperă.
Doru Aftanasiu: – Iarăși una? Abia am pus în scenă Despărțitorul. Mai lasă-ne oleacă să răsuflăm și noi.
Ion Sapdaru: – Nu e vorba de o piesă de teatru propriu – zisă. Mă gândesc la ceva cu totul deosebit: să creăm o legendă, un mit, ceva care să aducă mister Teatrului Național din Iași.
Doru Aftanasiu: – Păi nu suntem noi niște monștri sacri care atrag ca un magnet publicul spectator?
Ion Sapdaru: – Suntem, nu-i vorbă, dar trebuie găsit ceva inefabil, eteric. M-am gândit să scornim povestea unei fantome a teatrului. Știi, pe modelul celebrei fantome de la Operă.
Doru Aftanasiu: – Ne complicăm degeaba. Sălile sunt pline, spectatorii vin și marcă banul, de bine, de rău, mai avem niște premiere cu care scoatem capul în lume. Uite, Gaițele lui Ovidiu Lazăr fac furori în Sala Mare.
Ion Sapdaru: – Am văzut. Eh, era vremea să las și altora șansa de a se da în spectacol cu casa închisă. După atâtea reprezentații de succes cu Chirița mea, era și cazul să împart gloria cu colegii mei. Dar apropo de Gaițele… uite, eu zic că Daniel Busuioc ar fi ideal pentru a juca rolul Fantomei de la Teatru.
Doru Aftanasiu: – Dacă e cu adevărat să vorbim despre o fantasmă, atunci aceea ar fi talentul unor actori de prin preajma noastră. Nu dau nume, dar e o trăsătură greu de dibuit prin cotloanele clădirii.
Ion Sapdaru: – Mda, să nu ne aventurăm chiar așa departe. Uite, eu mă duc să iau legătura cu Daniel, poate-l conving să mă ajute la acest proiect.
Câteva minute mai târziu. Aflat pe scenă, întins pe o canapea, Daniel Busuioc răsfoiește plictisit câteva foi prinse între coperțile unui dosar. De el se apropie Sapdaru, îmbrăcat într-un cearceaf alb, fantomatic. Busuioc îl vede și tresare violent, căzând de pe canapea.
Daniel Busuioc: – Cine ești? Ce vrei de la mine?
Ion Sapdaru: – Sunt fantoma lui Miluță Gheorghiu!
Daniel Busuioc: – Aoleu, maestre! Te-ai supărat că am băgat Gaițele pe lângă Chirița matale?
Sapdaru își dă jos cearceaful. Busuioc răsuflă ușurat.
Daniel Busuioc: – Hai, măi Ioane, toată ziua de ții de poante.
Ion Sapdaru: – Nu e poantă, e fantoma de la Teatru. Vreau să creez o legendă care să atragă lumea la spectacole. Ce zici, te bagi să joci, din când în când, rolul acestui spirit?
Daniel Busuioc: – Poate spiritul lui Stalin! Nu-i așa că semăn bine cu tătucul? Dacă-mi las mustață, sunt leit Iosif Visarionovici.
Ion Sapdaru: – Nu merge. Dacă eram un teatru de prin Siberia, mai ziceam, dar așa…
Daniel Busuioc: – Oricum, nu aveam timp de ocultismele astea. Nu te pot ajuta. Repet pentru Gaițele, mă scuzi.
Sapdaru iese din scenă, dând din mână a lehamite. Peste câteva zile.
Seara unei reprezentanții la Național. La intrarea în sală, o plasatoare se pregătește să închidă ușa în urma ultimului spectator. De ea se apropie o siluetă albă, pășind ușor și gemând sinistru.
Fantoma: – Sunt fantoma de la Teatru, sunt fantoma de la Teatru!
Plasatoarea: – Hai, domnu Sapdaru, lăsați glumele astea. Lucrez de treizeci de ani aici și am cunoscut o groază de fantome, mai ales pe scenă. Mai bine lăsați cearceaful ăsta la garderobă și mergeți în sală. Se joacă Gaițele. Să vedeți acolo fantome, dar nu de orice fel, ci guralive și cu chef de scandal!
Busuioc (foto al doilea din dreapta, pamflet): Horia, te rog să mă înțelegi. Nu pot să-ți cumpăr costum de Chirița de la Zara. Uită-te la doamnele din spatele meu: eleganță și rafinament de coțofene marca Kirițescu