V-am mai zis noi că există colțuri prin Iașul ăsta care sunt aproape neștiute chiar și de localnici. Locuri cu povești ce par rupte din basme. Iașul a pierdut mult din vechiul său parfum de epocă, dar poveștile au rămas. Azi vom pleca de la o poveste, pentru a ajunge la locul care-i păstrează amintirea. Povestea nu e basm. E la fel de reală ca și locul de care vom vorbi.
La casa vistiernicului
La 1847, compozitorul și pianistul Franz Liszt pleca într-un turneu în estul Europei, trecând și prin țările române. La 36 de ani, era deja celebru și era revendicat atât de austrieci, cât și de unguri. De fapt, era cel mai probabil juma-juma, născut din tată ungur și mamă austriacă, deși acum și-l revendică și slovacii, care zic că de fapt era de-al lor. Astea însă nu ne interesează pe noi. Să zicem că era ungur. Ajuns la Iași, a fost invitat să cânte acasă la vistiernicul Alecu Balș, a cărui avere personală o concura pe cea a domnitorului Mihai Sturdza, care era vestit că stoarce bani și din piatră seacă. Pentru a-i arăta ungurului cam ce se cântă și la noi, Alecu Balș l-a chemat la el și pe starostele lăutarilor din Iași, țiganul Barbu. Întâlnirea a avut loc în tronsonul Filarmonicii care a fost reabilitat acum 10 ani și unde se află acum rectoratul Universității de Arte. Față în față cu statuia lui Miron Costin de pe Cuza Vodă. E drept, la acea dată statuia încă nu exista. Rondul însă era și avea rolul de a dirija trăsurile care ajungeau la casa vistiernicului.
Întâlnirea
Spre delectarea audienței, Liszt a interpretat mai multe piese, mai mult sau mai puțin cunoscute. Printre ele și o „improvizație”, moment artistic la modă în epocă. Artistul prelua o temă de câteva note, fredonată de vreun invitat și compunea pe loc, pe marginea ei, o piesă mai amplă. Un fel de epigramă muzicală pe temă dată. Liszt a cântat, iar lumea a strigat „bis”. Deh, moldovenii nu prea erau obișnuiți cu ideea de improvizație. Bietul ungur și-a cerut scuze: era o improvizație de moment, așa că nu i se putea cere să o repete. Da, putea să mai cânte ceva pe tema dată, dar fix același lucru era imposibil. S-a găsit însă țiganul nostru să ridice două degete, zicând că ar încerca el. Spre uimirea tuturor, Barbu a reușit să cânte la scripcă, cap-coadă, improvizația pe care Liszt nu și-o putea aminti. Urechea muzicală a lui Barbu, analfabet și clei în materie de note și partituri, era fantastică. Liszt însuși, vedeta serii, s-a ridicat în picioare, a respect. L-a ascultat apoi pe Barbu cântând ce știa el, manele moldo-turcești și doine. În anii ce-au urmat, Lizst avea să compună o serie întreagă de bucăți muzicale inspirate din muzica orientală sau populară auzită în Muntenia și Moldova. „Rapsodia română pentru pian” a lui Liszt este inspirată din două cântece „de beție” interpretate în acea seară de Barbu Lăutaru. Oricum, țiganul nostru cânta la fel de ușor și cadriluri, valsuri ori mazurci, care se cereau la petrecerile boierești.
Născut în apropiere de Chișinău
Cine era acest Barbu și ce a rămas de pe urma lui? De fapt, îl chema Vasile, fiu al lui Stan Barbu, țigan lăutar rob. Cel care avea să-și transforme porecla în nume de familie s-a născut tot rob, pe la 1780, la Mereni, la vreo 30 km de Chișinău. Data exactă a nașterii nu este cunoscută, de fapt. Nimeni nu-și bătea capul să înregistreze nașterea unui rob țigan. Vasile Barbu a făcut ce știa de la tatăl său. La țigani, ca și la români sau la alte neamuri, fiul învăța meserie în primul rând de la tată. Prin urmare, tatăl era lăutar, asta a devenit și fiul. Dar un lăutar foarte bun.
Ctitor de biserică
Nu se știe exact când a ajuns la Iași. Probabil pe la 1800, când s-a așezat în mahalaua Frecăului, în spatele Beilicului, unde erau concentrați la acea vreme țiganii din Iași. Așezat la marginea târgului de atunci, Beilicul era locul unde trăgeau turcii aflați cu treburi în capitala de atunci a Moldovei. Nu mai există azi. Era așezat pe strada Grigore Ghica Vodă, unde se află acum cenotaful domnitorului moldovean care a fost asasinat pentru că a protestat împotriva răpirii Bucovinei. Mahalaua Frecăului însemna, aproximativ, străzile Zlataust, Otilia Cazimir și Fierbinte de azi, spre Smârdan și Bucșinescu. Se știe că la 1804, pe când avea probabil 24 de ani, Barbu devenise deja starostele lăutarilor din Iași. El era cel care le apăra drepturile, care stabilea prețurile și chiar și „angajamentele artistice” cum le-am numi azi și care plătea, pentru aceștia havaietul către stăpânire. Un fel de taxă forfetară, cum e cea plătită azi de taximetriști. S-a însurat și a făcut copii câți i-a dat Dumnezeu. Trei dintre ei, care și-au luat numele de Scripcariul, aveau să-i ducă meseria mai departe. Destul de bogat pentru standardele epocii, mai ales pentru un țigan rob, Barbu Lăutarul și-a permis să-și răscumpere libertatea, la 1845. Scriptele s-au păstrat. Și-a permis chiar să se numere printre ctitorii bisericii Zlataust, când aceasta a fost extinsă, în 1855.
Interpretare imaginară
La data vizitei lui Liszt, Barbu era un om liber, dar nu mai era staroste. Renunțase la funcție în 1839, sătul de veșnicele certuri dintre lăutarii lui, dar și de creșterea haiavetului. Barbu era deja bătrân și la apus de carieră. Imaginea devenită „clasică” a lui Barbu Lăutaru este cea a unui bătrân fragil, palid, cu păr și mustață albe, îmbrăcat în stil oriental, cu fes turcesc în cap și cobza în brațe. De fapt, e o interpretare imaginară a pictorului evreu Iosif Iser. De fapt, chiar la bătrânețe, Barbu era un zdrahon de om, cu umeri lați, tuciuriu, cu păr aproape negru și doar mustața căruntă. Se păstrează încă un calotip, o fotografie primitivă, făcută la 1852.
Lângă zidul de nord
Nu se știe când a murit Barbu Lăutaru. Undeva, între 1858 și 1864. Numele lui nu este menționat în nicio condică de decese Formal, data morții este stabilită la 1860. Probabil, ca să fie o cifră rotundă. După moarte, a dispărut din istorie, așa cum au dispărut și fiii săi, despre care abia se mai știe cum îi chema. Ar fi dispărut poate și din amintire, dacă Vasile Alecsandri nu l-ar fi făcut nemuritor într-o canțonetă. Multă vreme, nici nu s-a știut unde e înmormântat. Abia în 1968, în timpul lucrărilor de restaurare efectuate la biserica Zlataust, mormântul său a fost redescoperit. Era ctitor al bisericii în fond. Chiar țigan, nu putea fi lăsat pe dinafară. E drept, i s-a rezervat un loc mai modest, lângă zidul de nord al bisericii.
Refăcut
Mormântul lui Barbu Lăutaru a fost reamenajat de parohul bisericii, care a pus un gărduț de fier forjat, a refăcut crucea și a montat o placă comemorativă de marmură. Anul trecut, a organizat chiar o slujbă de pomenire a rapsodului, condusă de episcopul basarabean de Bălți. Mai trec din când în când pe acolo reprezentanți ai vreunei organizații a romilor, să-și facă poze lângă mormântul unuia dintre cei mai celebri membri ai etniei lor.