Primul nume care ne vine în minte atunci când cineva pomenește de poetul nepereche Mihai Eminescu este cel al marelui său prieten, Ion Creangă. Al doilea nume este cel al lui Titu Maiorescu, cel care l-a creat practic pe Eminescu, ca poet. Maiorescu l-a susținut în studenție, i-a publicat poeziile, i-a găsit loc de muncă și tot el a fost cel care a finanțat publicarea singurului volum de poezii tipărit în timpul vieții lui Eminescu. Nu putem ști care ar fi fost parcursul în viață al marelui poet dacă Maiorescu nu ar fi existat. Despre cine a fost Maiorescu și care a fost legătura sa cu Iașul vom vorbi și noi acum.
Director și profesor la Iași
Iașul a fost doar o etapă în viața lui Titu Maiorescu. S-a născut în 1840 la Craiova, ca fiu de imigrant. Bunicul său era țăran din Ardeal, înrudit cu marele filolog Petru Maior. Pe tatăl viitorului critic îl chema de fapt Ioan Trifu, dar își luase numele de Maiorescu tocmai pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. S-a implicat în revoluția de la 1848, așa că a plecat la București, pe urmă la Brașov și Sibiu. Ca urmare, și Titu a învățat un an aici, doi ani dincolo și tot așa. La 11 ani, îl regăsim la Viena, unde își va petrece adolescența și unde tatăl său se angajase la Ministerul Justiției. Își ia doctoratul la Berlin, după doar un an de studii. Tot aici publică și primele studii critice. După încă un an, își ia licența în litere și filosofie la Sorbona. După încă un an, licența în drept. La 22 de ani, se reîntoarce în România, fiind numit procuror în județul Ilfov. După câteva luni, se mută la Iași, unde este numit director al Gimnaziului Central, actualul Colegiu Național și profesor de istorie la Universitate.
Cel mai tânăr rector
La 23 de ani, devine decan. După câteva luni, chiar rectorul universității, cel mai tânăr din istoria acesteia. Este ales academician la incredibila vârstă de doar 28 de ani. Neîmpliniți. La 30 de ani era deputat. La 34, ministru. La baza ascensiunii sale fulminante a stat vasta sa cultură intelectuală, dar și o seriozitate și o conduită ireproșabile.
Impact profund
La 24 de ani, era puternic implicat în tot ce însemna viața culturală a Iașului. Inițiază „prelecțiunile populare”, o serie de conferințe menite să ridice nivelul intelectual și cultural al publicului larg. Cu această ocazie înființează și societatea „Junimea”, care va reprezenta rampa de lansare a lui Eminescu ca și a numeroși poeți și scriitori ai epocii. Folosește revista pe care o fondase, Convorbiri Literare, ca tribună pentru a-și expune opiniile critice, filologice și lingvistice. Studiul său, „Despre scrierea limbii române” stă la baza ortografiei noastre de azi. El a inventat căciulița pentru „ă” sau virgula pentru „ț”. Studiul merită citit, fie și numai pentru frumusețea argumentării. Vreți să știți de ce se pune virgulă și nu sedilă sub „ț”? Citiți-l pe Maiorescu, care vă explică pe larg și pe înțeles de ce e de preferat una celeilalte.
14 ani trăiți la Iași
Din cei 77 de ani ai vieții, a petrecut la Iași doar 14, față de 31 la București. Totuși, se poate spune că la Iași și-a trăit întreaga viață. Aici își scrie cea mai mare parte a studiilor sale critice. Aici îl lansează în poezie pe Eminescu, după ce tot de aici îi trimisese bani pentru ca viitorul poet să studieze la Viena. Îi intuise talentul. Aici îl lansează în literatură pe Nicolae Gane, care avea să devină cel mai mare primar al Iașului. Maiorescu i-a citit în cenaclul Junimea nuvela de debut, pentru că Gane era prea emoționat. Sobru, până în vârful unghiilor, rămâne echipat la costum și cravată, încheiat până la gât până și în timpul celor mai entuziaste banchete ale Junimii, când toți participanții renunțaseră de mult la inhibiții.
Aniversare la Iași
Plecat definitiv din Iași, Maiorescu revine însă aici cu plăcere. De fapt, aniversarea a 7 decenii de viață și-o petrece aici, nu la București, ca invitat de onoare al Școlii Normale, al Liceului Internat și al Universității. „Cum ați alcătuit această sărbătoare, ne-ați înălțat pe toți într-o lume ideală, și dacă poet este acela, care dintr-o lacrimă face un mărgăritar, d-voastră ați știut să faceți dintr-o despărțire o mângâiere sufletească”, spunea, la sfârșitul manifestărilor ce îi fuseseră dedicate.
Rămas în Capitală
Văduv și bolnav de inimă, Maiorescu rămâne la București în tragica toamnă a anului 1916, când Iașul devine centrul rezistenței naționale. Spre deosebire însă de Tudor Arghezi sau de Ioan Slavici, Maiorescu refuză orice colaborare cu ocupanții germani. Moare în iunie 1917, fără să fi apucat să vadă eroica rezistență a României de la Mărășești sau Oituz și nici victoria finală.