Se știe că Mihai Eminescu era nu doar înzestrat cu geniu poetic, ci avea și o excepțională forță de analiză politică, calitate dovedită prin numeroasele articole critice pe care le-a publicat în ziarele bucureștene ale vremii. În contextul electoral actual, când ne pregătim de alegerile locale, ar fi mai mult decât interesantă o readucere în timpurile noastre a opiniilor eminesciene, de data aceasta față de mișcările și personajele politice ale anului de grație 2020. Iar dacă asortăm această călătorie în timp cu prezența bunului său prieten Ion Creangă, dar și a iubirii lui Eminescu, cea fără speranță, pentru Veronica Micle, am avea tabloul unui trio celebru adaptat timpurilor noastre. (pamflet)
Bojdeuca lui Ion Creangă din cartierul Țicău. E seară de vară. Liniștea este întreruptă din când în când de lătrăturile unor câini în depărtare. În pridvor, lângă o masă mică pe care se află o ulcică de vin și două căni, stau Mihai Eminescu și Ion Creangă, privind spre asfințit.
Mihai Eminescu: – Ionică, de câte ori vin la Ieși, tare mult îmi place să trag la tine, aici, în dealul Țicăului. E liniște, vinu-i bun și rece, avem timp berechet și de taclale..
Ion Creangă: – Da, bădie Mihai, și eu îs tare bucuros că-mi calci pragul modestei mele bojdeuce, că de altă locuință mai mare nu m-am putut pricopsi. Asta e viața de bugetar, cât să câștige un învățător? Doar vezi cum e acum: dacă nu ești IT-ist, corporatist sau alte asemenea, nu ai trecere prin lumea bună.
Mihai Eminescu: – Pe aici, pe la Ieși, cum mai e cu politica? Vin alegerile, bade Ionică, acum ne hotărâm viitorul pentru patru ani.
Ion Creangă: – D’apoi, cum să fie…
Mihai Eminescu: – Să nu-mi zici că toate-s vechi și nouă toate!
Ion Creangă: – Păi, știi cum sunt? E tot ca pe vremea copilăriei mele de pe Ozana cea frumos curgătoare. Pe vremea când eu furam cireșe ca un prost, alții furau din contracte cu statul. Așa că nu degeaba zic mereu, chiar și pe Facebook am postat chestia asta: „Nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar sărac ca anul acesta, ca anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost\”.
Mihai Eminescu: – Tebuie luată atitudine! Unde este intelectualitatea orașului care să se opună acestei stări de netolerat?
Ion Creangă: – Care intelectuali? Băieții noștri de la Junimea? Să fim serioși, ăștia deja și-au făcut partid, intrând în cursa electorală. Cică au o politică de cadre foarte relaxată: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”. Bădie Mihai, dacă vrei să ai un loc eligibil pe listele Junimii, scrie și tu ceva mai serios. Lasă poeziile cu gagici, lasă codrul, lasă plopii, astea-s subiecte sensibile. Bagă și tu Luceafărul, că oricum nimeni nu-l citește mai departe de prima strofă
Mihai Eminescu: – Dar așa, dintre candidați, care sunt mai răsăriți?
Ion Creangă: – Dar cine o fi știind ce hram poartă fiecare? Avem unul, cu șanse să câștige, alții vor să se aburce ei pe scaunul cel înalt din Palat. Însă cea mai tare figură e o muiere afurisită și încăpățânată. Se ține ca scaiul de oameni și vrea să le ia musai votul din buzunar. Îndărătnică rău, ce mai!
Mihai Eminescu: – Ei, tot șugubăț ai rămas, Ionică. Că tot ai zis despre o muiere, mi s-a făcut poftă s-o văd pe Veronica. M-aș duce să-i prezint omagiile mele.
Ion Creangă: – Cine știe dac-o găsești acasă…
Mihai Eminescu: – Să nu-mi spui că iar e venit prin târg grecoteiul ăla de Caragiale!
Ion Creangă: – Nu, șezi blând. Ideea e că Veronica a intrat și ea în partidul ăsta al Cosettei și e toată ziua pe la ședințe. Cu poezia e mai greu acum, așa că le scrie postările de pe Facebook și le face sloganurile de campanie. E prinsă până peste cap.
Mihai Eminescu: – Ah, ce muiere năroadă! Eu o lăsasem cucoană, iar ea se încurcă cu plebea. Și cât am rătăcit pentru ea, ca un nebun, pe lângă plopii fără soț!
Ion Creangă: – Psst, nu mai zi de plopii ăia, că te aude Costel Alexe și ții trece în cine știe ce zonă protejată de dispar peste noapte. Știi cum e, la plopul care-a răsărit, e o drujbă atât de lungă…
Mihai Eminescu: – În fine, hai să mergem la Veronica, îmi fierbe sângele în condei!
După o oră. În Grădina Copou, într-un pavilion, stă retrasă Veronica Micle, cu un laptop pe brațe. Creangă și Eminescu se apropie de ea.
Mihai Eminescu: – Dulcea mea doamnă, ce bucurie să te revăd în parcul acesta minunat!
Veronica Micle: – Eminul meu iubit, ce bine că ai venit! N-ai un card de memorie de 8 giga măcar?
Mihai Eminescu: – Tot ce am, toată bogăția mea, se află în versurile pe care…
Veronica Micle (întrerupându-l îmbufnată): – În loc să vii cu expertiza consultanței de la București, mă iei cu vrăjeală de Cișmigiu. Când o să muncești și tu ceva serios? Uite, eu fac parte din stafful Cosettei Chichirău și tocmai trebuie să trimit la București 20 de giga de content al ultimilor noastre meetinguri. Ah, dacă era Caragiale, m-ar fi scos din belea!
Ion Creangă: – Vai, Veronica, îl rănești pe bădia Mihai.
Veronica Micle: – Serios? Ce-a făcut pentru Iași de când se află în Capitală? Măcar să fi făcut și el vreun studiu de fezabilitate pentru un drum expres Iași – București. Zice că dă în ciocoi cu articolele sale, dar nu l-am văzut în piață să lupte împotriva corupției. Uite, doamna Cosette e un model de luptătoare, o sfântă, o Veneră și-o Madonă simultan!
Mihai Eminescu (în transă): – Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie.. Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin…
Eminescu se îndepărtează absorbit de gânduri, urmat de Creangă. Veronica scoate un telefon mobil din faldurile rochiei.
Veronica Micle: – Alo, Luca? Hai c-a plecat mangafaua! Numai virgine din marmură visează. M-a lăsat cu onoarea nereperată. Vii diseară la Iași? Cu trenul de plăcere, normal. Mai e altul care să te ducă în iatacul scumpei tale Veronica? Vreau să ți-o prezint pe Cosette. E Zoe în picioare, parol! Pa, te pupă angelul tău radios!
