Pe 28 septembrie 1939, Varșovia poloneză capitula în fața Germaniei. Atacată și de nemți, și de ruși, Polonia nu reușea să reziste și se vedea împărțită pentru a patra oară între vecini. Până în ultima clipă de luptă însă, deasupra capitalei poloneze, sălbatic bombardată de aviația germană, s-a auzit, din toate megafoanele existente, imnul Poloniei: „Mazurca lui Dabrowski”. Printre ruinele Varșoviei, polonezii aveau să se ridice din nou la luptă, în august 1944, când nemții începeau să fie dați peste cap de armata sovietică. Revolta a durat două luni, timp în care rușii au stat și s-au uitat, de pe celălalt mal al Vistulei, cum sunt masacrați din nou polonezii. După înfrângerea revoltei, germanii s-au apucat să distrugă sistematic ce mai rămăsese din Varșovia, ca răzbunare. După ce orașul a fost efectiv ras de pe fața pământului, „ausrasiert” cum se spune în melodioasa limbă germană, rușii au atacat și au „eliberat”, chipurile, capitala poloneză. La sfârșitul războiului, 85% din suprafața Varșoviei era doar moloz. La cel mai propriu mod, în cea mai mare parte a orașului, doar subsolurile, gardurile scunde și pe alocuri porțiuni din parterul clădirilor mai erau în picioare, înălțimea ruinelor nedepășind doi metri. S-a și propus, de altfel, ca Varșovia distrusă să fie abandonată, ruinele păstrate ca amintire de război, iar o nouă capitală să fie construită altundeva. Viața în Varșovia era aproape imposibilă. S-a calculat că fiecare locuitor al capitalei poloneze înghițea anual doar respirând aerul îmbâcsit de praf și moloz, echivalentul a patru cărămizi.
Incredibil: reconstrucție
De ce vă spunem toate acestea? Ca exemplu de ce poate face voința și ca îndemn pentru ai noștri. În 1946, polonezii s-au apucat să-și reconstruiască vechea Capitală. Avea să fie o acțiune titanică, lucrările durând până în 1980. A fost unul din acele momente din istorie în care se mobilizează un întreg popor și este ținut minte un singur nume. Dorința polonezilor a fost ca noua Varșovie să fie la fel ca cea veche. Așa că au dat sfoară-n țară ca oricine are fotografii făcute în Varșovia înainte de război, cărți poștale, tablouri reprezentând colțuri de Varșovie, schițe sau chiar timbre, să le aducă pentru a sprijini efortul de reconstrucție. De un neprețuit folos au fost cele 22 de tablouri reprezentând scene din Varșovia, realizate de pictorul venețian Bernardo Bellotto, în secolul XVIII. Acesta este numele de care spuneam că a fost reținut din toată epopeea.
Până și lutul original
Toate imaginile disponibile au fost puse cap la cap, pentru a se reconstitui cât mai mult din aspectul vechii Varșovii. Cu o tenacitate și migală de care doar polonezii ar fi putut da dovadă, au fost culese din ruine toate bucățile din vechile clădiri. Din cărămizile sfărâmate au fost făcute altele, ca să se folosească până și lutul original. Fragmente din fațadele sutelor de clădiri distruse în război au fost adunate și reasamblate, ca un puzzle. Știți vasele alea de Cucuteni de prin muzee, nu? Cioburile, lipite unele de altele, iar unde nu au putut fi găsite, au fost înlocuite cu ipsos. Cam așa e și orașul vechi al Varșoviei de acum. Biserica Vizitatorilor, reconstruită, se mândrește cu faptul că vreo câteva dintre tuburile orgii sunt chiar cele la care cândva a cântat Chopin. Celelalte sunt replici moderne, firește. În noul „oraș vechi” sunt expuse, pe alocuri, reproduceri ale tablourilor lui Bellotto, pentru ca turiștii să poată compara originalul cu zona reconstruită. Multe clădiri au fost restaurate oriunde în lume, plecând de la vechile ruine. Niciodată însă, nu a mai fost restaurat un oraș întreg. Efortul polonezilor de a păstra orice cărămidă și orice bucată dintr-un vechi gard a fost recunoscut internațional, Varșovia reconstruită fiind inclusă pe lista UNESCO a monumentelor istorice.
Demolate cu buldozerul
Din păcate, la noi, când vine vorba de refacerea unui monument istoric, apare imediat replica „nu sunt bani”. După București, Iașul are cele mai multe monumente istorice: 1.632. De fapt, ar trebuie să spunem că sunt doar 1.621. În ultimul deceniu, au fost demolate sau efectiv furate bucată cu bucată 11 monumente istorice. Unele erau de mici dimensiuni, cum a fost cazul busturilor furate din parcul Copou și vândute la fier vechi. Altele însă… Conacul Cantacuzino-Pașcanu din Ceplenița, furat de săteni cărămidă cu cărămidă. Casa poetei Magda Isanos, de pe strada Cloșca, colț cu Săulescu. Turnul de apă al Fabricii Nicolina. Fosta manufactură de tutun. Și încă altele. Nu mai vorbim de cele demolate în timpul comunismului, precum Jockey Club-ul, situat între actuala Casă a Studenților și BCU.
De senzație
Putem spune că mortul de la groapă nu se mai întoarce. Totuși, o parte din parfumul vechiului Iași poate fi reînviat. Am mai vorbit noi de stilul arhitectonic al vechiului Iași, de o poezie care i-a adus supranumele de „Florența României”. Cinematograful Tineretului, recent câștigat în instanță de Primărie este o clădire tipică acelui stil. Mă rog, nu chiar chinematograful, care e un cub tipic comunist, ci vechea cârciumă Bragadiru. O puteți vedea pe mesh-ul cu care este acoperit frontispiciul fostului cinematograf. Că tot spuneam de Jockey Club sau Palatul Beldiman cum mai era cunoscut, a fost tot o clădire tipic ieșeană, de o rară frumusețe. A fost demolată de comuniști în 1959, odată cu sistematizarea zonei Fundației. Nu putem pune, la modul realist, problema reconstruirii ei. În schimb, Casa Studenților are aproximativ dimensiunile fostei Case Beldiman. Ne-ar costa oare din cale-afară de mult să dăm jos basoreliefurile tipic comuniste de pe ea și să refacem fațada în stilul Iașului interbelic? Ce-ar fi dacă?
