Copil fiind, am avut și noi, ca mulți alții de vârsta noastră, mici hobby-uri. Să faci colecții de ceva era la modă pe atunci, „ceva” putând fi pachete goale de țigări, suprize de la gume străine, etichete de bere sau sucuri, timbre și tot așa. Am strâns de toate, dar cel mai mult ne-au plăcut timbrele. Nu mai ținem minte exact, dar parcă un plic cu 45 de mărci românești și 15 străine costa 8 lei. Colițe nu cumpăram, că erau prea scumpe pentru buzunarul nostru. Printre mândriile clasoarelor noastre s-a numărat și o serie de timbre autohtone, prezentând stemele județelor. Probabil ne plăceau pentru colorit. Aveam să aflăm ulterior că stemele comuniste n-aveau nicio legătură cu heraldica. Cea mai frecventă imagine de pe acele steme era roata dințată, simbolizând industria grea. Pe unele steme era reprezentat chiar un combinat întreg, cu furnale și toate alea. Așa erau stemele județelor Neamț, Timiș, Cluj, Brașov, Bacău, Galați sau chiar Sălaj. Firește, Iașul nu putea lipsi din această listă, a industriei grele. Era și acesta un semn vizibil al unei economii construite pe principiul repartizării uniforme în țară a industriei și pe supradimensionarea ei, nu pe cel al eficienței. Dovadă și faptul că din mândria economiei ieșene dinainte de 1989, industria grea, nu a mai rămas mare lucru. Ce-a rămas, vom vedea împreună.
Cea mai mare din lume
Numai în municipiul Iași funcționau în 1989 un număr de 46 de întreprinderi, cu un total de 231.000 de salariați. Cele mai mari fabrici din Iași, Metalurgica, Combinatul de Utilaj Greu și Combinatul de Fibre Sintetice aveau în total 21.000 de angajați. Întreg județul abia are acum 160.000 de salariați, din care în industrie mai lucrează vreo 30.000. De fapt, fosta Metalurgica merită o mențiune specială. Înainte de 1989, fabrica ieșeană de țevi sudate era cea mai mare întreprindere de profil din lume, cu o cifră anuală de afaceri echivalentă cu 620 milioane de dolari, la valoarea actuală. O privatizare nefericită, scăderea consumului intern de țevi și invazia „chinezăriilor” la prețuri de dumping au dus la restrângerea constantă a activității. Acum, pe platforma fostei Metalurgica, unde lucrau înainte de 1989 vreo 4.500 de oameni, mai lucrează sub 1.000 de oameni, în două companii cu același profil, Arcelor Mittal Steel și Technosteel LBR.
Cea mai veche
Am început cu Metalurgica, pentru că era cea mai productivă fabrică. Înainte de 1989, țevile se vindeau bine și scump. Altfel, fabrica de țevi sudate era depășită ca număr de salariați de Nicolina, CUG, CFS, Țesătura, Perdele Pașcani și Tricotaje Moldova. Din industria grea, cea mai cunoscută unitate, și cea mai veche, în același timp, a fost Nicolina. Înființată încă din 1892, pe vremea lui Carol I, Întreprinderea de material rulant avea în perioada ei de glorie peste 6.000 de angajați. Mulți și greu de ținut în frâu. La Nicolina a avut loc prima grevă comunistă din Iași, în 1920, dar și prima grevă din perioada comunistă, în februarie 1987. De ambele dăți, muncitorii au cerut cam aceleași lucruri: mâncare, duminica liberă, salarii omenești, căldură și lumină. Nicolina a mers o vreme binișor și după 1989, vânzând în continuare boghiuri de tren. S-a dus la vale în perioada 2004-2009, când unii au intuit potențialul imobiliar al terenurilor pe care era amplasată. Procurorii DNA spun că a fost vorba de faliment intenționat. Nu i-am prea contrazice.
Mândria lui Ceaușescu
Emblematică pentru industria grea ieșeană a fost, fără doar și poate, actuala Fotus. „Actuala” e un fel de a spune, pentru că și această unitate este pe moarte, pentru a nu spune moartă de-a binelea. În 1989, CUG avea 9.600 de angajați și producea echivalentul de azi a 400 milioane de dolari. Destul de puțin, de fapt. La Combinatul de Fibre Sintetice, productivitatea era cu 50% mai mare. E drept, CFS era dotat din 1966 cu tehnologie germană. Vest-germană, mai exact. Fortus s-a stins încet, dar sigur după 1989, tentativele de resuscitare a combinatului fiind iluzorii. Distanța mare față de sursele de materii prime, ca și infrastructura de transport deficitară, care făcea extrem de dificilă livrarea mărfii, ca și o privatizare „cu cântec”, au marcat sfârșitul mândriei industriei comuniste ieșene.
Încă trăiește
Printre mândriile industriei grele ieșene s-a numărat mult timp și Întreprinderea Mecanică de Material Rulant Pașcani. Atelierele CFR Pașcani s-au înființat în 1869, în exact același an în care era deschisă și prima linie de cale ferată din Vechiul Regat. Atelierele erau necesare pentru a repara vagoanele și locomotivele care circulau pe ruta Suceava – Roman. În 1989, s-au reparat 34.500 vagoane, majoritatea de călători, dar s-au și construit 6.400 de vagoane și 47.000 de boghiuri. Privatizată în 2004, societatea a fost preluată de Grupul Feroviar Român și rebotezată „Electroputere VFU”. Mai are vreo 800 de angajați, cam un sfert din cei dinainte de 1989, dar trăiește.
Este și nu prea
Pe scurt, din vechea industrie grea ieșeană, mai trăiește platforma Metalurgica și Remar Pașcani. Fosta IMAMUS a fost preluată de grupul Conex. A mai apărut Delphi, cu 1.900 de angajați, care fabrică pompe și injectoare Diesel. Ar mai fi Continental sau Lear, printre noutăți, dar ele nu intră în categoria industriei grele.