V-am povestit cum am încercat noi să intrăm la reprezentația cu piesa unui scriitor ieșean și ne-am învârtit degeaba prin foaier, în speranța deșartă de a găsi pe cineva care să aibă un bilet în plus? Dacă nu v-am spus dumneavoastră, înseamnă că ne-am plâns altcuiva, dar asta chiar nu contează. Ideea e că aceeași „țeapă” ne-am luat-o și zilele astea, când am vrut să vedem „Damen Tango”, o piesă despre care critica a spus că parcă a fost scrisă special pentru Mihaela Arsenescu Werner. O știți pe artista ieșeancă. Actor al Teatrului Național, ba chair actor societar, premiată de UNITER, cetățean de onoare al Iașului etc. Nu putem să-i scriem aici tot CV-ul și lista premiilor, că nu avem prea mult spațiu la dispoziție. Firește, când ne-am trezit noi, biletele erau deja epuizate. Pentru „Iarna dragostei noastre”, de vineri, biletele erau isprăvite de marți, dacă nu chiar de mai devreme. Și nu că ar fi fost chiar ieftine. La Operă, la fel. Pe scurt, numeroase spectacole, la ambele instituții, se joacă efectiv cu casa închisă, ceea ce nu poate decât să măgulească orice actor sau solist. Totuși, dacă e să-i întrebi, o să-ți răspundă că dacă nu ar fi fost pasiunea pentru artă, ar fi renunțat de mult la scenă pentru o activitate mai lucrativă. În chiar autointitulata capitală culturală a României, arta este sărăcie cu lustru.
Lefuri de mizerie
Dintotdeauna, arta scenică a fost o cenușăreasă. Acum 140 de ani, Caragiale își începea cariera într-o trupă ambulantă, mâncând o dată la două zile și dormind pe unde apuca. Era situația obișnuită a oricărui actor, la urma urmei. Știți casa din Centru a celebrului Matei Millo, nemuritorul interpret al Chiriței, nu? Firește că nu. S-a născut la Stolniceni-Prăjescu, în Iași a locuit pe unde a găsit, iar ultima lui casă, cea de la Vadu Moldovei, a fost transformată în sediu CAP și s-a ales praful de ea de aproape 20 de ani. Un actor nu avea bani la vremea aia, prin definiție. Nici mai târziu, de altfel. Comunismul nu a prea iubit teatrul, pentru că artiștii sunt mai zurlii de felul lor și greu de controlat.
Până anul trecut, erau actori la Teatrul Național care câștigau 800 – 1.200 de lei lunar, ca și la Opera Națională, de altfel. Un solist vocal categoria a II-a avea 1.400 de lei. În mână, că nu ne încurcăm cu salarii brute. Pentru ca artiștii să nu se lase de meserie, s-a apelat la tot felul de experimente, cum ar fi angajarea unui om pe două posturi, încheierea de contracte de colaborare pe alte domenii, precum IT-ist sau operator xerox. Un scandal monstru a izbucnit atunci când s-a aflat că pe scena Teatrului Național se turnau noaptea videoclipuri de manele, acuzați fiind un angajat al Teatrului și vreo doi ai Operei. Totul pornea însă tot de la lefurile mizere, dar asta s-a văzut mai puțin.
Nicio premieră
De prin martie, a intrat în vigoare o altă grilă de salarizare. Același solist vocal de care vorbeam a ajuns să aibă 2.700 – 3.000 de lei în mână, ceea ce totuși nu e chiar mult. În teatru, salariul mediu a ajuns undeva pe la 2.500 de lei. Pe scurt, la început de carieră, un artist e plătit cu salariul minim pe economie. La gradație maximă, leafa se dublează sau cel mult, triplează, cu tot cu sporuri. Efectul pervers al majorărilor salariale a fost că bugetele celor două instituții de cultură de care vorbim au fost date peste cap. Opera a și anunțat că anul ăsta nu mai organizează nicio premieră, ci merge pe programul de anul trecut. Ca să poată plăti lefurile majorate, conducerea a trebuit să intre în bruma de bani prevăzută pentru investiții. Ca urmare, nu s-a mai pus problema unor noi decoruri sau costume. Mai mult, directorul interimar al Operei spunea chiar că până la o eventuală rectificare bugetară, singura soluție de supraviețuire o reprezintă donațiile. Penibil, nu?
Burse municipale
Bun, dar salariile sunt stabilite de la București și nu le putem schimba noi, de aici. Din păcate, cam ăsta și este argumentul autorităților locale atunci când o categorie socială sau alta se plânge că o duce greu. Totuși, nu există oare nicio pârghie pe care să apese ca să schimbe ceva? Ba da. Mulți se descurcă cu leafa minimă pe economie, dacă, de exemplu, locuiesc cu părinții și nu au chirie de plătit. Dar dacă nu sunt din Iași? Păi, de exemplu, primăria ar putea asigura locuințe de serviciu pentru actorii, artiștii sau instrumentiștii care provin din alte localități, dar lucrează aici. La urma urmei, se împart locuințe sociale la toți amărâții. De ce nu și la cei care contribuie la imaginea Iașului? Mai ales că vreo câțiva artiști au locuințe de la primărie, dar îi numeri pe degete. Și nici nu există un program clar de susținere a artei la nivel local. Iar un astfel de program ar putea cuprinde și acordarea unor burse municipale unui număr de artiști tineri, pentru a-i ajuta să se descurce până prind cheag. Din păcate, în Iași nu mai există niciun Mecena, precum era cândva Vasile Stroescu, boierul basarabean care și-a cheltuit o bună parte din avere pe acțiuni filantropice. Stăpân a 25.000 ha de pământ, Stroescu mergea cu tramvaiul, nu cu birja, tocmai ca să-i rămână mai mulți bani de dăruit. Nu în ultimul rând, în mâinile municipalității stă și amenajarea unui nou sediu pentru Operă, nevoită să împartă scena cu Teatrul Național. Sau pentru Filarmonică, care nu are sediu deloc.
