Cu un Bujor nu se face Filarmonică. Bujor Prelipcean, adaptându-şi repertoriul după acustica Palasului

Adevărat om – orchestră, Bujor Prelipcean, directorul Filarmonicii Moldova din Iaşi, caută să rezolve toate problemele prin care trece instituţia muzicală pe care o conduce. De departe, cea mai mare belea pe care o au muzicienii ieşeni este lipsa unui spaţiu adecvat concertelor pe care vrând, nevrând, trebuie să le susţină, măcar pentru a ţine instrumentele în formă. Până una, alta, orchestra Filarmonicii prestează în zone comerciale, cum e şi cea a Palasului, printre pasionaţii de shopping care tresar auzind câte un fragment din Enescu în timp ce plătesc cu cardul la casa de marcat. Dar mai multe despre ce gândeşte Bujor Prelipcean în aceste zile, am aflat din jurnalul său personal.

Ravel, Bruckner, Dvorak… m-am cam săturat de clasici. Mai bine încerc o simfonie în preţ minor de Zara sau o toccata de bani de H&M

– Treceam zilele trecute prin faţa clădirii Filarmonicii şi am zărit statuia lui Sergiu Celibidache, stingheră şi nebăgată în seamă de nimeni. Cred că dacă maestrul ar mai fi trăit să vadă halul în care a ajuns Filarmonica, oropsită şi exilată prin toate colţurile Iaşului, ne-ar fi tras un perdaf de nu mai deosebeam si bemolul de re minor vreo două săptămâni. Şi ar avea dreptate, cântăm peste tot, prin malluri, teatre pentru copii, mai rămâne să orchestrăm Dvorak prin sala de aşteptare a Gării Mari, şi putem spune că am devenit o trupă de muzicieni ambulanţi. Statutul ăsta o fi bun în tinereţe, sau în perioada boemă a muzicanţilor din Bremen, dar nu mai prinde la nivelul de pretenţii pe care-l are Iaşul de acum. Palasul clar nu e o soluţie, mi s-a întâmplat să descopăr fix în mijlocul unei simfonii de Bruckner un violonist halind hamburgeri la Starbucks. Măcar o făcea allegro, cum îi cerea partitura. De aia l-am şi iertat. E limpede, trebuie găsită o soluţie. E bună şi ideea de a ne muta în fostele cinematografe Republica sau Victoria, dar parcă am unele reţineri. O orchestră simfonică trebuie să trăiască în mediul în care s-a format, în habitatul ei natural. Iar spiritul muzicii este în clădirea în care am funcţionat zeci de ani, asta e clar. De aia, dacă reuşesc să ridic o nou sediu pentru filarmonică tot în curtea filarmonicii, pot spune că rămânem acasă. Acolo notele, octavele, diezii sună natural. Dacă-i deplasezi în alt spaţiu, îşi pierd din sonoritate. În fine, eu sper ca toată treaba asta să fie rezolvată cât mai curând, altfel ne transformăm în orchestră care cântă la nunţi. Nu că n-am avea ceva repertoriu. Păi numai Marşul nupţial dacă l-am intona, cu un dirijor priceput, am da clasă la muzicanţii tocmiţi pe la restaurante. Asta e, lupt până la capăt, fir-armonica ei de viaţă de manager!