Cândva, Iașul nostru era considerat unul dintre cele mai cosmopolite orașe ale țării. Aici își găseau locul români, țigani, evrei, ruși, maghiari, germani, italieni și multe alte neamuri. Evreii erau cei mai mulți dintre minoritari, reprezentând peste o treime din populația urbană. La ultimul recensământ, cel din 2011, doar cam 0,7% dintre locuitorii Iașului își declarau apartenența la altă etnie decât cea română, iar evrei mai erau 215, majoritatea în vârstă. Acum, probabil sunt și mai puțini. De unde această fluctuație extremă? Unde au dispărut evreii Iașului? Și, la urma urmei, de unde au venit și ce-au reprezentat pentru Iași atât timp cât au stat aici?
Cu vechime
Apariția evreilor pe teritoriul actual al României se pierde în negura timpurilor. Mitologia noastră amintește despre „jidovii cei vechi”, urmași ai lui Adam, care erau uriași, care aveau gospodării mari cât o țară și care treceau munții dintr-un singur pas. Urmele vechilor valuri de apărare din pământ n-ar fi reprezentat decât rămășițe ale brazdelor de plug ale jidovilor. Dealul Polonic de lângă Dorohoi ar fi apărut după ce un uriaș a secat un lac cu polonicul, depozitând nămolul lângă el. Firește, basmele nu reprezintă istorie, dar indică faptul că evreii au ceva vechime pe aici. Dar cât de vechi sunt?
În Dacia
Un istoric ieșean, Moses Schwarzfeld, considera că au existat comunități evreiești în această zonă încă din timpul domniei lui Decebal sau cel puțin, din perioada stăpânirii romane în Dacia. Ideea a fost combătută energic de Eminescu, Petriceicu-Hasdeu sau Iorga. Schwarzfeld era evreu, deci probabil subiectiv. Eminescu, Hasdeu sau Iorga erau antisemiți, așa că putem considera că și ei erau subiectivi. Cert este că s-au găsit unele inscripții cu litere ebraice datând din secolele II-III, dar prea puține pentru a putea vorbi de o prezență evreiască semnificativă. Scriitorii bizantini menționau și ei prin secolul al IV-lea sinagogile evreiești din Dacia, doar că nu e clar la care Dacie se refereau. Pentru bizantini, „Dacia” era un termen generic care cuprindea atât România actuală, cât și Bulgaria.
Alte mențiuni
Primele mărturii clare despre evreii de aici provin de la un evreu spaniol, Benjamin de Tudela, un rabin care a călătorit până la granițele Chinei pe la 1160, vorbind pe larg despre toate comunitățile evreiești întâlnite pe drum. El nu a trecut prin țările române, dar amintește de negustorii evrei care treceau pe aici în drum spre Constantinopol. Tradițiile evreiești vorbesc despre comunități iudaice în Moldova lui Petru I Mușat, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Petru Rareș, dar săpăturile făcute în Roman, Botoșani, Piatra Neamț sau Iași nu au scos la iveală urmele niciunei sinagogi. Niciun hrisov domnesc din secolele XIV-XV nu-i pomenește pe evrei. Știm că Ștefan cel Mare avea un medic evreu, dar el venise din Veneția. Un sat de lângă Cernăuți, Jâdești, este pomenit la 1438. Vreo 50 de ani mai târziu este atestat Pârâul Jidanului, un afluent al Bicazului. Petru Șchiopul s-a căsătorit în 1591 cu o evreică. În taină, firește, pentru că nu se cădea ca un ortodox să se însoare cu o femeie de altă religie.
Comunitate atestată
Cele mai vechi pietre de mormânt cert evreiești din Moldova datează de pe la sfârșitul secolului al XV-lea, când evreii erau deja o prezență activă în economia țării. Prima referire la ei într-un hrisov domnesc a fost făcută de Ștefan Tomșa. În 1612, Tomșa a trimis o scrisoare evreilor din Lvov, invitându-i să se așeze în Moldova, fiind scutiți de taxe. Demersuri asemănătoare au fost făcute și de alți domnitori, așa că secolul al XVII-lea marchează apariția evreilor nu doar ca negustori itineranți, ci ca localnici. Prima comunitate atestată a fost chiar cea de la Iași, iar evreii erau suficient de numeroși ca legislația moldovenească să facă referire explicită la ei. Pravila lui Vasile Lupu, un fel de cod penal și de procedură penală, menționa că „nici eretic, nici ovreiu nu mărturisește împotriva creștinului”. Altfel spus, mărturia catolicilor sau iudeilor era permisă doar în litigiile dintre ei, nu și în cele cu ortodocșii. Aceeași pravilă pedepsea cu moartea căsătoriile interreligioase. Turcul Evlia Celebi, care a trecut prin Iași, spune că moldovenii se înțeleg bine cu armenii, dar nu le plac deloc evreii. Armenii și evreii erau cele mai numeroase comunități din Iașul acelor vremuri.
Au fugit de cazaci
Raportul numeric dintre cele două nații s-a schimbat începând cu 1649, când numeroși evrei din Ucraina de azi s-au refugiat în Moldova, fugind din calea cazacilor. Mănăstirea Socola este menționată ca loc de refugiu pentru unii dintre ei. Cazacii lui Timuș Hmelnițchi au ars și jefuit Iașul în 1652, arestând și 60 de evrei, pe care i-au torturat pentru a-i convinge să se răscumpere. Deci, evrei erau în Iași și erau destui ca să se găsească în rândurile lor 60 de bogătași. De fapt, erau suficienți și destul de înstăriți pentru a începe în 1657 să construiască o sinagogă în mahalaua Curelarilor și să ceară pământ pentru un cimitir pe malul Bahluiului. Cimitirul nu mai există, dar sinagoga, da. E Sinagoga Mare din Târgu Cucu. Tot acolo funcționa și o școală.
Mulți erau negustori
Dar cu ce se ocupau evreii ieșeni? Mulți erau negustori, după cum știe oricine a auzit vreodată de evrei. Cumpărau vite de la țărani, pe care le vindeau apoi în Polonia. Țineau crâșme unde vindeau vin cumpărat de la țăranii moldoveni. Un Moscu Jidovu era orândar în Popricani. Arendase un heleșteu de la unul dintre boierii Cantacuzino. Evreii arendaseră și izvoarele de păcură, pe care puseseră monopol. Hrisoavele pomenesc și pe un Moisă Doftorul, care cumpărase o casă în Iași, pe 100 de galbeni. Meseriile evreilor erau însă dintre cele mai diverse. În 1774 erau atestați simigii și brutari evrei. În 1820 exista o întreagă breaslă de căciulari. Alții erau cărămicari, ceasornicari, cizmari, croitori, lăutari, geamgii, fabricanți de băuturi spirtoase.
Evenimente tragice
La 1682, un călugăr minorit, Antonio Angelini di Campi, era uimit de numărul mare de evrei, armeni, turci, tătari și greci din Iași. Cam de atunci datează și primele conflicte interetnice. Negustorii evreii erau acuzați că îi înșală pe clienții creștini. Monopolul evreiesc asupra păcurei, folosită la iluminat, încălzit și în gospodărie, făcea ca aceasta să fie foarte scumpă. Un episod tragic provocat de moldoveni a avut loc în 1710, în Târgu Neamț, unde cinci evrei au fost uciși, fiind acuzați de omor ritual. Se spunea că ar fi ucis un copil creștin pentru a-i folosi sângele la prepararea azimei de Paști. Acuzația era o tâmpenie, pentru că religia interzice evreilor să consume sânge, indiferent sub ce formă, dar a prins. Culmea, prinde și azi. Crimele de la Târgu Neamț a încetat doar în urma intervenției energice a domnitorului Dimitrie Cantemir, dar astfel de incidente erau destul de dese și au continuat. De multe ori, ele apăreau doar din dorința de a jefui sau de a scăpa de concurența evreiască.
Pământ în arendă
Dimitrie Cantemir vorbește pe larg despre evreii din Moldova, menționând că aceștia ajunseseră să țină în mâini negoțul întregii țări, „din pricina trândăviei alor noștri”. De fapt, moldovenii considerau comerțul ca o ocupație degradantă. Pentru a li se limita forța economică, evreilor li s-a interzis să cumpere pământ. Nu însă și să-l ia în arendă. În timp, arendașii evreii au devenit proprietarii de facto ai unor moșii întinse. Boierii moldoveni erau prea ocupați să-și cheltuiască banii la Paris. Celebra răscoală din 1907 a fost, la origini, o mișcare îndreptată împotriva arendașilor evrei. Țăranii nu cereau neapărat pământ, ci să nu mai fie jupuiți de șapte piei. Doar de șase.
În 1859: 46% erau evrei
Dacă în secolul al XV-lea, numărai pe degete evreii din Moldova, lucrurile s-au schimbat după 1800. La primul recensământ făcut în Moldova, la 1802, evreii erau 12.000, ceea ce reprezenta cam 2% din populația de 604.000 a țării. În 1838, erau 80.000 de evrei în toată Moldova, creșterea numerică datorându-se îndeosebi imigrării. La recensământul din 1859, făcut de Ion Ionescu de la Brad, Iașul avea 65.745 de locuitori, dintre care 31.015, adică 46% erau evrei. Marea lor majoritate era concentrată în doar două cartiere: Cucu și Păcurari. Nu că acolo ar fi vrut neapărat ei să se așeze. Doar că străinii nu aveau voie să se așeze în centrul orașului, așa că armenii și evreii s-au așezat la periferie. Târgu Cucu se află acum în centrul Iașului, dar la 1600 era câmp, iar din Podu de Fier începea pădurea. Prin Cucu și Păcurari treceau două dintre drumurile comerciale ce străbăteau Iașul, așa că stabilirea evreilor în aceste zone a fost firească.
Mii de morți
Declinul comunității evreiești din Iași a început în anii ’30 ai secolului trecut. Românii manifestau de mult o neîncredere și o ură latentă împotriva evreilor, cum este azi cea îndreptată împotriva ungurilor. Evreii erau străini, de altă limbă și de altă religie decât majoritatea românească. Se îmbrăcau diferit, sărind în ochi, cum s-ar spune. Țineau strict la tradițiile lor și refuzau categoric să se integreze în etnia majoritară, adică să se lase asimilați. Mulți se ocupau cu comerțul și nu credem că există om pe lumea asta care să nu-și pună întrebarea dacă nu cumva vânzătorul îl fură la cântar. Mult timp nu au avut cetățenia română, iar insistențele lor de a o primi, inclusiv apelând la sprijin străin, era privită cu suspiciune. Faptul că mulți comuniști români erau evrei a făcut ca toată populația evreiască să fie acuzată în bloc de bolșevism, mai ales după pierderea Basarabiei, în 1940. Pe acest fond s-a produs pogromul din iunie 1941 de la Iași. Timp de trei zile, s-au manifestat cele mai sălbatice instincte. Numărul victimelor este necunoscut, dar a fost imens: între 12.000 și peste 14.000. O treime din populația evreiască a Iașului.
Vânduți de comuniști
După război, supraviețuitorii au început să plece, mai ales după fondarea statului Israel, în 1947. Până în 1952, au plecat 100.000 de evrei români din cei 350.000 care mai rămăseseră. Plecarea liberă a fost interzisă în momentul în care comuniștii s-au prins că le pot ieși bani din asta. Evreii au fost efectiv vânduți, la bucată, cu 4-6.000 de dolari de persoană. Suma varia în funcție de vârstă, educație, profesie, loc de muncă sau situație familială. În plus, guvernul israelian a impus companiilor să importe marfă din România, indiferent cât de proastă era, pentru a cumpăra astfel bunăvoința guvernului nostru. Utilaje performante erau făcute cadou României, contra pașapoarte. Între 1958 și 1965, plecaseră încă 107.540 de evrei români. Ceaușescu a continuat politica lui Gheorghiu-Dej, vânzând câte 2.000 de evrei pe an. Se obținea astfel o țară omogenă etnic, iar locurile de muncă eliberate puteau fi ocupate de români. Ceaușescu a vândut și evrei, și nemți. Ar fi vândut și maghiari, dacă Ungaria ar fi fost dispusă să plătească. În anii ’80 au plecat majoritatea puținilor evrei rămași în Iași. Chiar și părinții noștri au cumpărat haine, cărți și alte lucruri pe care colegii evrei le vindeau ieftin pentru a face rost de bani de plecare.
Nepoții vin în Iași
Așa a dispărut comunitatea evreiască din Iași. N-a dispărut ea chiar de tot, dar evrei au rămas puțini și nu-i mai deosebești în mulțime. Recunoști un evreu doar dacă îl cheamă Solomon, Moise, Abraham sau Leibovici. Și dacă ți-o spune el. Totuși, plecarea evreilor are și o altă fațetă. După nemți, evreii sunt cei mai numeroși turiști străini în țara noastră. Vin să vadă locurile unde au trăit și murit părinții și bunicii lor. Faptul că țin cu dinții de tradiții îi face clienți fideli ai hotelurilor noastre. Copiii celor morți la Pogrom au murit și ei, iar nepoții s-au născut în Israel. Totuși, acești nepoți, care n-au nicio legătură directă cu Iașul, vin să-l vadă. Evreii nu uită.
Unul dintre cele mai importante cartiere în care s-au aşezat evreii a fost cel pe care-l numim astăzi Târgu Cucu (foto sus). Pasionat de istoria Iașului, Ion Mitican a notat într-una dintre cărțile sale: „Către sfârşitul secolului, pe la 1880, dezvoltându-se mult tehnica cutiilor şi automatelor muzicale, au căpătat o mare utilizare pendulele cu cuc. La orele fixe o pasăre metalică ieşea din cuşcă strigând de câteva ori «cucu!, cucu!». Ceasul acesta a făcut pe mulţi străini să justifice numele cartierului căci, după apariţie, astfel de cutii se aflau în vitrine şi cântau prin mai toate dughenele şi prin multe case din Tg. Cucu”