Acum vreo două decenii, un cotidian ieșean publica într-una dintre edițiile din august 2000 un text despre secetă. A fost unul dintre anii din istoria noastră recentă în care fermierii și-au blestemat zilele și profesia. Nu existau subvenții europene, iar Guvernul abia avea bani de salarii. Nu-și punea problema unor despăgubiri pentru recoltele distruse, iar de investiții în sistemele de irigații nici nu putea fi vorba. Pe scurt, era jale, iar în vara lui 2000 era jale în tot județul. Așa că, neavând în fond importanță ce comună alegeau pentru ilustrarea situației, reporterii cotidianului respectiv merseseră în cea mai apropiată: Miroslava. Pe atunci, comuna era una ca oricare alta: vreo 8.000 de locuitori, săracă, cu drumuri sparte și câteva blocuri ceaușiste cu toaleta în fundul curții. După doar 20 de ani, imaginea este radical diferită. Și despre ea vom vorbi mai departe. De fapt, mai puțin despre imagine și ceva mai mult despre ce e dincolo de aceasta.
Statistică oficială
Recent, Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale din cadrul Ministerului Dezvoltării a întocmit o analiză referitoare la veniturile localităților din mediul rural. Un clasament al comunelor țării, în funcție de banii pe care îi învârt primarii și consilierii locali ai acestora. Liderul încă necontestat al acestui clasament este, de cinci ani încoace, comuna Chiajna, din județul Ilfov. Da, comuna aia a cărei echipă de fotbal a ajuns recent și prin prima ligă. Anul trecut, comuna a avut venituri la bugetul local de 88 milioane lei. Ca să vă faceți o idee, cam tot atât a cheltuit ditamai municipiul Iași în primele șase luni ale lui 2022 pentru investiții. Nu e chiar rău pentru o localitate rurală cu 22.000 de locuitori, nu? E drept, asta e cifra oficială, pentru că dezvoltarea urbanistică a Chiajnei, profund haotică, ascunde realitatea. Estimările paralele, acceptate chiar și de edilul local, vorbesc de 100.000 de locuitori. Cetățeni cu buletin de București, dar locuind într-unul dintre sutele de blocuri construite în ultimii ani în Chiajna. Sună cunoscut, nu?
Pe podium
Pe locul II în clasament se află Floreștiul de lângă Cluj-Napoca, cu venituri la bugetul local de 79 milioane lei. Iar pe un onorabil loc III se regăsește Miroslava noastră, cu „doar” 69 milioane lei încasări anuale.
Amplasament excelent
Acum 10 ani, aceste trei comune, ca și altele din vârful clasamentului amintit, aveau cam același profil. Trăiau din alocările financiare de la bugetul central, aveau o economie fundamental agrară și perspective minime. Toate aveau totuși un atu major: apropierea de un oraș mare – București, Cluj-Napoca, respectiv Iași. Atuul a fost dublat de poziționarea la șoseaua europeană, accesul fiind mult mai facil decât în cazul comunelor Aroneanu, Holboca sau Rediu, metropolitane și acestea.
A fost un efect de bulgăre de zăpadă. A venit întâi Delphi. Apoi au auzit că e loc și alții. Banii au început să curgă, tot mai mulți.
Cum se strâng banii
Banii unei localități provind din mai multe surse. Una este reprezentată de impozitele locale, iar aici grosul constă în taxele pe proprietate, respectiv pe terenuri, case și mașini. La Fântânele, nu vor ieși niciodată prea mulți bani din asta. E o comună compusă dintr-un singur sat, în care localnicii au case ieftine și mașini second-hand. Miroslava are 13 sate, blocuri și mașini noi. Cu cât sunt mai multe blocuri, cu atât vor veni mai mulți bani. Fie și blocuri construite pe lângă legile urbanismului.
Geografia, importantă
Altă sursă constă în cotele defalcate din unele impozite și taxe. Fiecare localitate are dreptul la o parte din TVA generată pe teritoriul său și din impozitul pe venit perceput de la angajații firmelor care plătesc acel TVA. Dacă economia ta constă în câteva magazine mixte și o fermă de porci, mori de foame cu banii primiți drept cote din TVA și impozit pe venit. Dacă ai un parc industrial, iar Miroslava are chiar două, te-ai scos. Or, la Fântânele nu va funcționa niciodată un parc industrial din simplul motiv că e prea departe de orașe și de forța de muncă calificată pe care acestea o pot asigura. Geografia reprezintă astfel baza unui handicap insurmontabil pentru multe comune și a unui avantaj pentru Miroslava, iar legislația noastră fiscală nu face nimic pentru a nivela cât de cât diferențele. Nu există cote suplimentare pentru săraci. Fondurile acordate pentru „echilibrarea bugetelor locale” nu fac altceva decât să asigure minimul necesar pentru ca primarul să nu pună lacătul pe ușa instituției pe care o conduce.
Primarul, cu bugetul plin
În cazul bogaților totuși, apare o problemă greu de soluționat. Ce faci cu bogăția? Cât din ea se întoarce, în fond, la cei care au generat-o? Un munte de bani este o binecuvântare pentru orice primar, dar poate fi și un blestem. Se pot asfalta ulițele, se pot construi săli de sport, se pot repara școli, se pot împărți ajutoare și așa mai departe. Primarul poate astfel să-și securizeze voturile alegătorilor.
Paradox
Pe de altă parte însă, impactul investițiilor făcute la nivel local este în fond, minim. Dacă școlile modernizate din Miroslava ar fi atractive pentru localnici, acestea ar fi pline cu copiii acestora. Or, majoritatea ieșenilor mutați în comună continuă să-și ducă copiii la școlile din Iași. Unitățile de învățământ din Miroslava, chiar renovate și dotate cu toate cele necesare, rămân preferate doar pentru localnicii get-beget. Administrația locală nu a reușit până acum să treacă de nivelul datului cu var. Locuitorii au plătit prin impozite renovarea școlilor, dar nu au și beneficiat de acestea. Nici liceul agricol din comună nu a devenit o alternativă reală la unitățile similare din Iași. Iar astfel de exemple pot fi date cu zecile.
Șefii, datori comunei
Conducerea comunei Miroslava este încă, indiscutabil, datoare comunității care a umplut-o de bani. În ce mod poate să-și plătească datoriile e mai greu de spus. Legislația noastră din domeniul administrativ a fost gândită pentru localități aflate într-un perpetuu deficit bugetar și într-o dependență constantă față de centru, unde se iau în fapt deciziile. Deschiderea unui spital la nivel local poate fi decisă doar într-un birou ministerial din București, chiar dacă finanțarea nu ar fi o problemă. Nici măcar înființarea unei noi secții de poliție nu stă în pixul primarului. Degeaba ar spune el că are un cartier cu probleme, dacă într-un birou județean lucrurile s-ar vedea altfel. Ideea banală a unui șerif cu atribuții polițienești, plătit de comunitate, e inacceptabilă de sistemul legal autohton. Pur și simplu nimeni nu s-a gândit că ar putea exista la un moment dat localități care să nu aibă nevoie de nimic, ci doar să fie lăsate de capul lor. Descentralizarea e încă la începuturile ei, iar marja de manevră a unui primar este minimă.
sursa foto: pagina de FB a Primăriei Miroslava