Centenarul Unirii: cât de mare trebuia să fie, de fapt, România

Azi e Ziua Națională, cu tot tacâmul de rigoare: urale prelungite, aplauze, discursuri, imnuri, marșuri, patriotism ieftin, festivism deșănțat, scandal politic, baloane colorate, steaguri și orice alte lucruri fantezia dumneavoastră mai poate adăuga. Va fi, cum s-ar zice, apogeul anului Centenar. Mă rog, n-am prea văzut noi cine știe ce lucruri spectaculoase timp de 11 luni, dar să nu fim cârcotași. Poate avem așteptări prea mari de la oameni prea mici. Am mai vorbit noi despre anul astral al României, 1918, când, aflați în fundul prăpastiei, înfrânți deși victorioși pe front și semnând o pace prin care recunoșteam că am fost bătuți, am reușit imposibilul: să terminăm învingători și cu o țară rotundă și mare. Vom vorbi azi despre partea mai puțin știută și mai puțin festivă a lucrurilor. Adică despre cum s-a ajuns nu atât la unire, cât la România Mare. Nu e același lucru.

„Triunghiul morții”
Vara anului 1917 a fost una glorioasă. Am reușit să apărăm ciotul de țară care ne mai rămăsese. Mă rog, încercaserăm noi și o ofensivă, la Mărăști, dar nu aveam destui oameni ca să îi batem pe nemți. Rușii erau prea ocupați cu revoluția de la ei și cu fuga de pe frontul nostru ca să-și mai aducă aminte de aliații români. După Mărăști, au urmat celebrele victorii din apărare, care au fost însă inutile, oricât ne-am lăuda noi cu eroii de la Mărășești. La doar trei luni de la victoria de la Mărășești, România cerea armistițiu. Eram terminați. Nemții erau și ei epuizați, așa că au acceptat o pauză. Singurele focuri de armă care s-au mai tras în iarna 1917/1918 au fost între soldații noștri și bandele de foști soldați ruși care se retrăgeau jefuind, arzând și ucigând. Nemții au fost finuți și au respectat armistițiul. Ar fi fost suficient un atac, iar frontul românesc s-ar fi prăbușit. Încă de la începutul lui 1918, era evident că România nu mai poate lupta. Urma o nouă ofensivă germană, iar noi eram singuri. Așa s-a ajuns la pacea de la București, negociată încă din februarie 1918. Francezii ne băteau la cap să rezistăm în așa-numitul „triunghi al morții”, trei județe din nordul Moldovei. Ar fi fost sinucidere curată, iar România ar fi încetat să existe ca stat. Franțujilor le convenea: noi muream, nu ei. Până la urmă, și francezii și-au dat seama că ar fi fost absurd să ceară unui pumn de oameni să înfrunte cele trei imperii care trimiseseră trupe în România, cel german, cel austro-ungar și cel otoman, bașca pe bulgari.

Prețul independenței
Și totuși, taman atunci, când eram înfrânți, am reînceput să sperăm: fosta gubernie rusească a Basarabiei s-a proclamat întâi autonomă față de Rusia. Apoi a cerut ajutorul României împotriva bolșevicilor. Cu armata română în Chișinău, basarabenii au căpătat curaj și s-au proclamat chiar independenți față de Rusia. Prețul intervenției armatei române a fost votul aproape unanim al Sfatului Țării în favoarea unirii cu România, pe 27 martie 1918. Nu intrăm în detalii, dar putem spune că rușii nu i-au iertat niciodată pe basarabeni pentru tupeul de a refuza „raiul” bolșevic. Cu excepția celor care au avut „inspirația” să moară înainte de 1940, toți membrii Sfatului Țării aveau să fie împușcați în pușcăriile comuniste din Chișinău sau să moară în Siberia. Dar asta e altă poveste.

Mutări pe alte fronturi
Restul primăverii și vara lui 1918 au trecut în liniște. Armata română era obligată, prin prevederile păcii de la București, să demobilizeze în ritm de 2.000 de soldați pe zi. Oricum nu mai aveam prea mulți soldați. La sfârșitul lui iunie rămăseseră sub arme 20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.200 de artileriști. Cam cât e armata de azi a Republicii Moldova, dacă vreți o comparație. Adică mai nimic. Nu ne puneam problema să reintrăm în război, dar așteptam să se întâmple ceva în restul lumii. Și s-a întâmplat. Întâi, ofensiva de primăvară a Germaniei pe frontul de vest s-a împotmolit, după succesele inițiale. Nemții voiseră să obțină o victorie decisivă înainte ca pe front să fie aduse prea multe trupe americane. Au eșuat. A urmat contraofensiva aliată, iar Statele Unite au salvat practic lumea. Pe o parte a frontului au aruncat în luptă 130.000 de soldați. În alta, 260.000. Asta, în afară de ce englezi și francezi erau deja acolo. Ultima ofensivă germană, cea din august, a eșuat și ea. În paralel, austriecii luau bătaie pe frontul italian. Turcii pierdeau Palestina și Egiptul, ocupate de englezi. Timp de doi ani, trupele franceze de la Salonic, conduse de unul, Maurice Sarrail, jucaseră table și cărți prin tranșee, de ajunseseră soldații români să cânte „Aoleu, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai”. În septembrie 1918, francezii au pornit în sfârșit o ofensivă serioasă la Salonic, împotriva bulgarilor, și i-au bătut de le-a sunat apa-n cap. Bulgarii au cerut armistițiu, iar la scurt timp au făcut același lucru și turcii și austro-ungarii. Inimile românilor au reînceput să bată cu putere.

Reintrarea în război
Armata franceză, după ce traversase Bulgaria, a trecut Dunărea și a eliberat Bucureștiul. Atunci ne-am prins și noi că venise momentul să reintrăm în luptă. Nu de alta, dar să nu ne prindă sfârșitul războiului pe tușă. Pe 9 noiembrie, guvernul român remite nemților un ultimatum prin care li se cerea să evacueze teritoriul ocupat în 24 de ore. Era o cerință absolut imposibil de îndeplinit, chiar dacă toți soldații germani ar fi fost campioni la maraton. Pe 10 noiembrie, armata română a fost remobilizată și a atacat plină de curaj trupele germane aflate în plină retragere. A fost un galop de sănătate, firește, pentru că nemții nu mai luptau. De altfel, am reintrat în război la marele fix. Exact a doua zi, pe 11 noiembrie, ora 11.00, a intrat în vigoare armistițiul, iar războiul s-a încheiat. Pe 28 noiembrie s-a unit și Bucovina cu România, iar pe 1 decembrie, Transilvania și Banatul.

Ce-am cerut în 1916
Abia din acest moment a început miracolul românesc. Singurele granițe clare erau cea dinspre est, Nistrul și cea nordică, limita dintre fosta Bucovină austriacă și Galiția. Nimeni nu știa unde se termină Ardealul și Banatul. Când negociaserăm intrarea în război, în 1916, am cerut maximum posibil. Granița cu Ungaria urma să fie pe Tisa. Același râu urma să fie graniță și cu Serbia, până la vărsarea Tisei în Dunăre. În nord, România trebuia să primească întreaga depresiune a Maramureșului, până la Carpații Păduroși din actuala Polonie. Tot în nord, teritoriul dintre Maramureș și Bucovina, Pocuția disputată de domnii moldoveni tot din Evul Mediu cu Polonia, urma să intre și ea în componența României. În sud, peste Dunăre, de la Vidin spre sud, întreaga vale a Timocului era cerută și ea de români. Era așa-numita Craină. În 1916, francezii și englezii ne-au promis tot ce-am vrut. În 1919, la negocierile de pace însă…

Împărțeala după război
…ne-au adus aminte că în fond nu i-am ajutat prea mult. În 1916 am luat bătaie, în 1917 am luptat doar juma’ de an, iar pe urmă am așteptat să câștige alții războiul, reintrând în luptă în ultima clipă. Așa că din harta mare a început să se taie, iar granițele s-au stabilit de fapt jumătate pe teren, iar jumătate în sălile de ședință. Sârbii voiau și ei tot Banatul, la fel ca România. Au trimis trupe peste Dunăre, cum am trimis și noi. Puțin a lipsit să izbucnească un nou război balcanic, între noi și sârbi. Noroc de francezi, care s-au interpus, ca niște trupe de menținere a păcii. Pe urmă, s-a hotărât ca două treimi din Banat să revină României, iar o treime, Serbiei. Împărțeala pe teren au făcut-o americanii și au făcut-o nemțește. La milimetru. S-a ajuns chiar la situația penibilă ca un român să aibă casa în România, iar buda din fundul curții să fie în Serbia. Nu e metaforă, chiar s-a întâmplat. România a dat despăgubiri românilor ale căror ogoare rămăseseră în Serbia, ca și sârbilor ale căror curți ajunseseră la noi. Sârbii nu știm ce-au făcut.

Ce-am mai pierdut
Pocuția ne-a fost refuzată. Ajunseseră deja polonezii acolo, înaintea trupelor noastre. Cehii s-au mișcat și ei repede și au ocupat cele două treimi din Maramureș care se află dincolo de Tisa. La masa negocierilor le-am pierdut. Oricum, ca să fim sinceri, românii erau minoritari.

Disputa pe Ardeal
Cu Ardealul a fost o poveste întreagă. Ca „pedeapsă” pentru ieșirea noastră din război, la negocierile de la Paris se voia ca granița cu Ungaria să se oprească la poalele Munților Apuseni. Astfel, Timișoara, Oradea sau Satu Mare urmau să se cheme Temesvár, Nagyvárad și Szatmárnémeti. Când a văzut harta propusă pentru România, lui Ion Brătianu i-a sărit țandăra. A dat cu pumnul în masă, a răcnit că el așa pace nu semnează și a ieșit trântind ușa. Au rămas negociatorii francezi, englezi și americani cu gura căscată. Brătianu nu excela prin diplomație.

Evenimentele lui 1919
Deși am putea spune că reacția lui Brătianu a fost normală, curajoasă și onorabilă, ea era să ne coste enorm. Am avut din nou baftă. În Ungaria a izbucnit o revoluție comunistă, iar guvernul bolșevic al lui Béla Kun s-a gândit că ar fi o idee bună să atace România pentru a recupera Ardealul. Asta se întâmpla în primăvara lui 1919. În Europa de vest era pace, se negociau hărțile, noi ne apăram frontierele încă nesigure. Europa de est era în flăcări. I-am dat peste cap pe unguri și am avansat până la Tisa. Acolo ne-am oprit, somați fiind de englezi și francezi. Doar că ungurii ne-au atacat din nou, încurajați de faptul că guvernele bolșevice ale Rusiei și Ucrainei ne-au dat un ultimatum să ne retragem din Basarabia și Bucovina. Eram prinși între două focuri. Am rezistat în Basarabia, grație și ajutorului francez și am trecut Nistrul. Francezii ocupă Odesa și continuă lupta împotriva bolșevicilor. Polonia îi bate pe ruși în fața Varșoviei. Câteva batalioane române sunt scoase din Basarabia și aruncate de urgență contra Ungariei. La acea dată, aveam o armată de nici 200.000 de oameni, care trebuia să alerge de-a lungul tuturor frontierelor. I-am oprit pe unguri pe Tisa și am trecut-o. În august, Budapesta era cucerită de români, iar o opincă de soldat agățată pe clădirea parlamentului maghiar. Somați din nou să ne oprim, am continuat lupta, profitând și de faptul că nu ne mai amenința nimeni pe Nistru. Toată Ungaria a fost ocupată de români, cu excepția unei zone din preajma lacului Balaton, unde anarhia era ținută în frâu de un anticomunist feroce. Așa că l-am lăsat stăpân acolo, considerându-l aliat. Numele lui era Miklós Horthy. A fost o greșeală de calcul, dar nu aveam cum ști că peste 21 de ani același Horthy avea să ne ia o jumătate de Ardeal.

Mediere americană
Până la urmă, granițele vestice ale României au fost stabilite tot de americani. Erau mai generoase față de ce voiau francezii să ne lase, dar mai strâmte decât negociaserăm în 1916. Americanii au aplicat strict criteriul etnic. Unde eram noi majoritari, pământ românesc. Unde erau ungurii, pământ maghiar. Enclavele au fost rezolvate prin schimburi de populație. Timișoara nu s-a mai numit Temesvár. În schimb, Mestecăneștiul se cheamă azi Nyíregyháza.