Un domeniu pe care regimul comunist l-a promovat intens, motiv pentru care și azi se găsesc destui nostalgici, a fost, neîndoielnic, educația în general și cultura în particular. Regimul își făcuse un titlu de glorie din „lichidarea analfabetismului” și „larga participare a maselor populare la literatură și arte, la cultura și educația socialiste”. Că lichidarea analfabetismului era doar o etapă spre îndoctrinarea populației și că lecțiile de citire se făceau pe articole din „Scânteia” și extrase din „operele” lui Lenin sau Stalin e altă discuție, iar fenomenul în sine e atât de amplu, încât ar fi necesară o abordare făcută la dimensiunile unui tratat. Spațiul ne obligă să discutăm azi despre doar una dintre cărămizile puse la temelia unui sistem ce se dorea infailibil și etern: casele de cultură ale studenților, aplicată la Iașul nostru.
Ședințele de agitație politică
Ideea centrală de funcționare a regimului comunist presupunea ca orice român să fie înregimentat într-o organizație, dependent de partid, astfel încât mesajul oficial să ajungă oriunde și la oricine. Din această privință, comunismul a fost superior oricărei alte dictaturi. Nu ești membru de partid? Nicio problemă, ești membru în vreun sindicat sau o „organizație obștească” ce se regăsește oricum sub larga pălărie a Frontului Democrației și Unității Socialiste. Ești prea tânăr pentru a fi membru de partid? Atunci, bine ai venit în rândurile Uniunii Tineretului Comunist sau în organizația de pionieri ori șoimi ai patriei. Ești un simplu țăran necooperativizat? Trebuie să te prezinți la ședințele obligatorii de agitație politică organizate sâmbătă seara la Căminul cultural din comună. Și tot așa.
„De partid și de stat”
Evident, studenții nu puteau scăpa controlului „de partid și de stat”. De fapt, ei erau printre primii vizați de acesta. Entuziasmul tineresc, dorința de a fi altfel și lipsa de temeritate tipice vârstei îi făcea periculoși pentru regim. Dar ei îi erau și absolut necesari, pentru că orice țară are nevoie de specialiști. Deci, trebuia împăcată și capra, și varza. Să-i controlezi pe studenți și să faci din ei cadre de nădejde ale regimului, fără să lași această impresie. Așa au apărut Casele de Cultură ale Studenților, în toate centrele universitare ale țării, de la București și Iași, până la Pitești și Petroșani, orașe care nu se puteau lăuda cu o tradiție culturală semnificativă.
Practic în cimitir
La Iași, CCS a fost deschisă în 1957, în actualul sediu al Institutului Francez, deci în imediata apropiere a universității. Chiar dacă la acea dată nu exista încă învățământul superior tehnic, iar numărul studenților de la celelalte universități era mult mai redus, tot erau prea mulți pentru a fi cuprinși de o simplă fostă casă boierească. Așa că, în paralel, s-a căutat un loc pentru un sediu corespunzător. A fost gășit ușor, pentru că buldozerele intrau repede în funcțiune pe atunci. În 1959, palatul Beldiman de la Fundație, mai cunoscut ieșenilor sub numele de Jockey Club, o adevărată operă de artă arhitecturală creată de Gheorghe Asachi, a fost demolat. Prea aducea aminte de vechea Românie, era așezat prea central pentru a putea fi ascuns și ar fi fost și prea greu să fie transformat într-o clădire de tip sovietic. Odată cu palatul, a dispărut și ce mai rămăsese din acareturile și cimitirul bisericii Sf. Nicolae cel Sărac, situată aproximativ în locul ocupat azi de parcarea CCS. Actuala clădire, inaugurată în 1962, a fost construită practic într-un cimitir. Ca paranteză, nu se întâmpla pentru prima oară acest lucru în Iași. Cândva, orice biserică avea propriul cimitir parohial. Acestea au început să fie desființate după ce primarul Scarlat Pastia a înființat Eternitatea, la începutul ultimului sfert al sec. XIX. Ca fapt divers, și cunoscuta terasă „Corso” este construită tot pe un fost cimitir: acela al Calicilor.
Scopul adevărat
La vremea ei, acum aproximativ 60 de ani, CCS era considerată o clădire modernă, chiar dacă valoarea sa arhitecturală era egală cu zero și nimic nu o individualiza de alte clădiri similare, construite în aceeași perioadă. Azi, o putem considera cel mult vetustă, dacă nu chiar anacronică, cu basoreliefurile ei prolectultiste de pe fațadă. Este greu de spus cât a reușit Casa de Cultură a Studenților să corespundă așteptărilor regimului. Aparent da, obiectivele au fost atinse: grosul studenților a fost înregimentat în „cercuri” pe temele agreate de regim și a permis supravegherea studenților participanți. Mergeai la cercul de folclor sau de literatură, iar acolo îți dădeai drumul la gură. Se afla ușor ce citești în afara literaturii oficiale, ce gândești de fapt, cu consecințele de rigoare. Pentru aceasta, au fost tolerate și activități mai non-conformiste, cum era rock-ul sau literatura SF.
Adevăratele valori
Pe de altă parte, studenții sunt de felul lor niște mânji greu de ținut în frâu, așa că aici s-au putut naște grupul „Divertis” sau formația rock „Roșu și Negru”. Tot aici s-au format ca literați spirite contestatare precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Nichita Danilov. S-au format scriitori de talent, atât conformiști, dar și scriitori despre care nu se poate spune că ar fi dat-o „la pace” cu sistemul, ca Marin Sorescu. Și poate, cea mai importantă contribuție pe care Casa de Cultură a Studenților din Iași a avut-o la cultura nu locală, nici națională, ci mondială, a fost filosoful Ioan Petru Culianu. Chiar nu putem încelege de ce formarea lui intelectuală în cadrul CCS nu este menționată măcar prin clasica plăcuță de marmură pe care o văd doar cei cu adevărat interesați: „Aici și-a început drumul…”