Ce bătaie de joc: Hidrocentrala de pe Siret, începută în 1985 și la care s-a lucrat cu intermitențe, nu e gata nici acum, după 35 de ani

Sfârșitul anilor ’70 și anii ’80 au reprezentat o perioadă ciudată pentru România. Creșterea bruscă și masivă a prețului petrolului, combinată cu creditele externe imense făcute de Ceaușescu pentru industrializare, iar apoi cu efortul gigantic de a le rambursa accelerat au aruncat regimul într-o criză din care nu avea să-și mai revină. Deși situația economică devenise deja complicată spre dezastruoasă, marile investiții nu au încetat. Atunci s-a făcut metroul, canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului și s-au început lucrările la canalul Siret-Bărăgan, București – Dunăre sau la termocentrala de la Turceni. Tot atunci, la Iași începeau lucrările de construire a căii ferate spre Botoșani sau la hidrocentrala de pe Siret. Rând pe rând, lucrările au încetinit, până la a fi abandonate total după 1990. Unele au fost reluate. La altele s-a lucrat în salturi. Unele au o șansă de a se concretiza. Altele, vor rămâne gigantice muzee de beton. Vom vorbi astăzi despre o astfel de investiție, care se află pe muchie: se poate transforma în realitate sau poate rămâne baltă pentru totdeauna.

Investiție complexă
În 1985, în plină criză economică, Consiliul de Miniștri aproba realizarea la Pașcani a unei investiții complexe, menită să regularizeze cursul râului și să producă electricitate. Pe de o parte, se rezolva problema deselor inundații provocate de Siret, protejând centrele legumicole ce se întind de la Pașcani până la Mircești și Răchiteni. Pe de altă parte, energia eletrică produsă de apă, ieftină, urma să suplinească alte tipuri de energie, mai scumpe sau care trebuiau importate. Nimeni nu contesta și nu contestă nici azi importanța economică a proiectului. Doar că realizarea lui s-a dovedit prea grea.

Terenul dat agricultorilor
Iar aceasta, nu pentru că trebuiau tăiați munți sau săpați zeci de kilometri de tuneluri, ci din cauza condițiilor economice ale țării, de care aminteam la început. Totuși, până în 1990 lucrările s-au desfășurat într-un ritm destul de alert, construcția fiind realizată în proporție de aproape 75%. Criza începută de pe vremea lui Ceaușescu și accentuată după 1990 a dus însă la încetinirea ritmului până aproape de zero. De fapt, după 1990 sumele alocate proiectului au fost cheltuite în principal pentru conservarea lucrărilor, avansul lor fiind minim. De fapt, plictisindu-se să aștepte avansarea lucrărilor și darea în folosință a barajului, primăria a preluat terenul ce ar fi trebuit să fie acoperite de apele viitorului lac de acumulare și l-a închiriat unor producători agricoli. La cele 50 ha vom reveni de altfel, mai încolo.

S-a lucrat în hopuri
Cum-necum, s-a mai lucrat până în 2007, când intrarea Hidroelectrica în insolvență a dus la oprirea totală. Pauza a fost, din fericire, scurtă. În 2008 au avut loc cele mai puternice inundații de după cele din 1970, iar proiectele de regularizare a râurilor au fost scoase din nou din sertare. Așa că lucrările la baraj au reînceput. Ministerul Economiei, condus la acea vreme de un ieșean, a alocat 100 milioane de lei pentru continuarea lor. Banii au ajuns până prin 2013, când lucrările s-au oprit din nou, după ce se ajunsese totuși la un procent de 90% din lucrare. Din când în când, s-au mai făcut intervenții la nivel central, au mai apărut bani prin niște bugete, dar nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ.

Studiu de abandon/conservare
Asta până în 2017, când Hidroelectrica s-a hotărât să ia o decizie decisivă: să scape de baraj. L-a oferit Administrației Apelor Române, care nu a zis nu. În fond, e instituția care se ocupă de inundații și administrează și barajul de pe Prut de la Stânca Costești. Mai trebuiau 140 milioane de lei pentru finalizarea lucrărilor hidrotehnice, iar Apele Române aveau speranța obținerii unor fonduri europene pe linie de protecția mediului. Transferul a căzut însă, atunci când Hidroelectrica a prezentat și nota de plată 370 milioane de lei, reprezentând costul lucrărilor efectuate în timp. Or, Apele Române voiau să preia barajul gratis. Așa că proiectul a fost iar îngropat. Sau, ca să folosim termenii oficiali, a început realizarea unui studiu de abandon/conservare.

Abandonată și totuși nu
Studiul a fost terminat la sfârșitul lui 2018, iar la începutul anului următor, adunarea generală a acționarilor Hidroelectrica decide abandonarea lucrărilor. Dar se știe că la noi deciziile definitive nu sunt niciodată certe. În august 2019, adică după doar câteva luni, AGA votează invers: repornirea proiectului, după regândirea soluției energetice. S-a început cu decolmatarea canalelor de scurgere de la Lespezi și urmează să se treacă și la turnarea de betoane.

Situație complicată
Deci, barajul e pe drumul cel bun, nu? Așa s-ar zice, dacă faptul că trăim în România nu ne-ar face puțin circumspecți. Pentru finalizarea barajului, vor trebui anulate contractele de închiriere a terenurilor din cuva viitorului lac către fermieri. Iar asta s-ar putea să nu fie atât de simplu, dacă aceștia au și ei niște proptele politice. Pe de altă parte, proiectul are o hibă fundamentală. De la bun început, componenta sa energetică a fost secundară celei de regularizare a Siretului și de asigurare a apei necesare pentru irigarea a 40.000 ha. Proiectul inițial, prevedea o putere instalată de 13 MW. Regândită pentru a ieși mai ieftin, hidrocentrala va avea o putere de doar 11 MW. Diferența nu pare mare, dar pune Hidroelectrica într-o situație delicată. Investiția, care deja a depășit o jumătate de miliard de lei și care s-ar putea dubla până la tăierea panglicii, se va amortiza din vânzarea de energie undeva între Paștele Cailor și Sfântu Așteaptă. Adică niciodată. Combinată cu vânzarea de apă către fermieri, ar putea fi recuperată, dar nimeni nu garantează că localnicii se vor înghesui să cumpere apă de la Hidroelectrica. Complicat, ca orice pare simplu.