În urmă cu trei ani, pe când se sărbătorea pe toate ulițele și sub toate formele Centenarul Marii Uniri, vă povesteam noi despre „declarațiile de unire” pe care, simbolic, numeroase localități basarabene le semnau, ca exprimare a visului de a se uni din nou cu România. Tot simbolic, era și o palmă dată țării noastre, care sărbătorea unirea Ardealului, dar uita că începutul României Mari a fost făcut la Chișinău, pe 27 martie 1918, când Sfatul Țării vota unirea Republicii Democrate Moldovenești cu România. Aceasta, deși la acea oră, România era înfrântă și cerea pace de la nemți. Ardelenii au venit abia când războiul se terminase, iar România se afla în tabăra învingătoare. Acum două săptămâni, s-au aniversat 103 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Momentul a trecut aproape neobservat. Spunem „aproape”, pentru că el a fost totuși marcat, simbolic, prin înfrățirea Iașului cu orașul moldovean Cahul. E al doilea „frate” urban de peste Prut, după Chișinău, cu care suntem frați din 2008. Despre capitala Republicii Moldova, sigur ați auzit câte ceva. Poate ați fumat țigări „Chișinău”. Poate ați cumpărat vreodată o cutie de bomboane „Chișinăul de seară” de la magazinul „Bucuria” din Piața Unirii. Dar Cahulul? Ce e cu el? O scurtă carte de vizită a acestuia, în cele ce urmează.
Trei capitale
Basarabenii sunt mult mai orgolioși decât ceilalți români. E și firesc. După atâția ani sub ruși, toate sentimentele și reacțiile se ascut. Românismul se trăiește altfel dincolo decât dincoace de Prut. Mă rog, de către cei care se simt români, firește. Și orgoliile regionale sunt mai intense. Chișinăul concentrează un sfert din populația Republicii Moldova, față de doar 9,5% din populația României, cât are Bucureștiul. Orașele mai mărișoare din Basarabia suferă mai mult din cauza statutului de localități provinciale și fac tot posibilul să se remarce. Așa că Republica Moldova are trei capitale. Una oficială, Chișinăul, și alte două, acceptate de mentalul colectiv: „capitala de nord”, adică Bălți și „capitala de sud”, Cahulul de care vorbim azi.
Cam cât Pașcani
Bălți e un oraș mare, după criteriile moldovenești, având aproape 100.000 de locuitori. Cahulul e abia al 7-lea oraș ca mărime din Republica Moldova. Abia dacă are 30.000 de locuitori, nici cât Pașcaniul. Dar e cel mai răsărit oraș din sudul preponderent rural și slab populat al țării. De altfel, Cahulul însuși e mai mult rural decât urban. Aproape 60% din suprafața orașului este reprezentată de terenuri agricole. I se respectă însă statutul neoficial de capitală regională, măcar pentru că este singura contrapondere la Comratul găgăuz și la tendințele separatiste ale acestei minorități.
Șcheia sau Frumoasa
Multă vreme, unde e azi Cahulul a fost un simplu sat, ars periodic de diverșii invadatori care au trecut prin sudul Basarabiei. Hunii și tătarii sunt cei mai cunoscuți dintre ei. De altfel, numele orașului este tătărăsc la origine, nohaii numindu-l „Kagul”. Pe românește, era numit Șcheia, nume sub care apare în 1502, într-un act emis de cancelaria domnească a lui Ștefan cel Mare. Mai târziu, i s-a spus „Frumoasa”. Numele actual i s-a dat, definitiv, în 1835, de către țarul rus Nicolae I. Acesta voia să comemoreze o mare victorie rusă împotriva turcilor, din 1770 și reținută de istoriografia rusă sub numele de „bătălia de la Cahul”. Tot la 1835, Cahulul devine capitală de județ în gubernia rusă a Basarabiei. A rămas însă un târg semirural, „industria” sa fiind reprezentată de mori de vânt, vreo trei ateliere de olărit și două tăbăcării. Cam jumătate din populația de 8.000 de oameni a orașului consta în evrei, care erau mai mulți decât românii. Restul erau bulgari, greci și armeni, iar rus era probabil doar primarul, pentru că recensămintele nu menționează această nație. Acum, rușii reprezintă cam 10% din populația Cahulului, românii fiind 60%. Evreii pot fi numărați pe degete, dar nu pentru că ar fi emigrat. Soarta lor e una dintre paginile negre ale istoriei României, prea puțin studiată. Nici în cei 22 de ani cât Basarabia a făcut parte din România Mare, nu s-a schimbat mare lucru. Basarabia însăși a fost o provincie neglijată, pentru a nu spune mai mult. Aici erau trimiși, într-un fel de exil intern, funcționarii publici din Regat, atunci când „călcau pe bec”.
Potențial agricol
Cahulul a început să se dezvolte ca oraș abia în perioada sovietică. Atunci au fost construite fabricile de conserve, bere, vin sau produse lactate, valorificând potențialul agricol al zonei. A mai fost construită și o fabrică de stufit. Nu știți ce-i ăla? Nu prea se mai folosește, e drept. Este sau era un material termoizolant făcut din tulpini presate de stuf, legate sub formă de panouri. Deh, Lunca Prutului de Jos e la doi pași, cu bălțile și mlaștinile ei, deci de stuf nu se ducea lipsă. Atunci s-a construit ce mai trebuia într-un oraș, inclusiv spital sau instituții culturale. Din 1999, funcționează aici Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, botezată așa în amintirea faptului că scriitorul a fost judecător în Cahul câteva luni, la 1837. Nu există prea multe personalități locale dintre care să se aleagă un nume cu rezonanță. În Cahul funcționează și o extensiune a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, oraș care are legături mult mai vechi cu basarabenii. E drept, sunt și mai aproape.
Lunca Prutului
În Cahul nu sunt foarte multe de văzut. Și mai mult merită o vizită în lunca Prutului. E o zonă absolut splendidă. Au un talent basarabenii de a-și valorifica peisajele naturale, ceva de speriat. Nu le fac nimic, de fapt, le lasă în pace. Și tocmai asta e ideea. E un fel de Deltă, dar mult mai ieftină decât a noastră și cu servicii mult mai apropiate de om. E un loc în care te duci ca să te simți oaspete de onoare, cu tot ce înseamnă asta. Iar leul nostru jigărit e valută forte.