„Bojdeuca de căsuță” a lui Creangă, o istorie captivantă

„Ia, adă priboiul cela să văd de cujbă, că sămceaua n-ajunge și dă-i ghiobul de zară mosocului că bate de nu ne-nțelegem”. Ați înțeles ceva din fraza asta? Probabil că nu mare lucru. Priboiul e un fel de burghiu, cuja, o crăcană de lemn de care se leagă un animal, sămcea înseamnă briceag, ghiobul e o putină de lemn, zară înseamnă lapte bătut, mosocul e câinele ciobănesc, iar a bate are și sensul de a lătra. Acum vreo două sute de ani, poate chiar mai puțin, auzeai astfel de formulări într-o ogradă de gospodar. Acum, doar pe la vreun simpozion de lingvistică. Limba evoluează constant, apar noi cuvinte, iar altele vechi dispar. Știți, de exemplu, ce e aia „bojdeucă”? Noi ne-am imaginat constant că e o casă țărănească standard, cu două camere și cerdac, pentru că singura bojdeucă de care am auzit vreodată e cea a lui Creangă, din Țicău. De fapt, cuvântul desemna o casă mică, sărăcăcioasă, diferită de bordei doar prin faptul că nu e îngropată pe jumătate în pământ. Muzeul din Țicău e lux curat față de cocioaba în care a trăit marele nostru scriitor popular. Dar care e totuși povestea singurei bojdeuci din țară numită astfel?

Ridicată în 1842
Vom vorbi așadar astăzi despre bojdeuca lui Creangă. Nu întâmplător, ci pentru că în acest an se împlinesc 100 de ani de la fondarea primei case memoriale din România. Exact, bojdeuca. În plin război, căsuța care abia se mai ținea să nu se dărâme era resturată și deschisă ca muzeu. Măcar să mai uite lumea oleacă de tifos, foame și sânge. Despre bojdeucă s-a scris mult, mai ales în cele trei decenii care au trecut de la moartea lui Creangă și până la transformarea casei în muzeu. Erau anii în care casa a stat în ruină, abandonată, locuită uneori de vagabonzi sau de oameni prea săraci pentru a avea grijă de ea. Dar casa a avut și o tinerețe a ei, ca orice altă clădire. A fost ridicată de un târgoveț în 1842 și a trecut din mână în mână timp de 30 de ani. În final, pe la 1870, ea a fost închiriată unei femei, Ecaterina Vartic, cu care ne vom mai întâlni.

Caterisire pe nedrept
În acel timp, Creangă era diacon la mănăstirea Golia, însurat cu o fată de popă, având un copil de vreo 10 ani, Constantin. În 1871, în presa locală a apărut o serie de articole în care erau vizați preoți și diaconi, inclusiv diaconul Goliei, adică Creangă. Nu i se spunea numele, dar era singurul diacon din mănăstire. Clericii, inclusiv și mai ales Creangă, erau acuzați de fapte incompatibile cu sutana. Lui Creangă i se reproșa că merge la teatru, împușcă ciori, și-a tuns părul și s-a despărțit de nevastă. Acuzațiile erau ridicole, dar au dus la caterisirea pe nedrept a lui Creangă. Mersul la teatru se pedepsea de regulă cu oprirea de la slujire pentru câteva săptămâni. Gonirea ciorilor de pe biserică era una din obligațiile „de serviciu” ale diaconului. Apoi, nu Creangă își părăsise nevasta, ci invers. Soția lui Creangă trăia, se spunea, chiar cu starețul mănăstirii Golia, grecul Isaia Dioclias, lucru știut de toată lumea, inclusiv de scriitor. Se spune că însuși Dioclias a fost cel care i-a pus strâmbe lui Creangă pentru ca acesta să primească pedeapsa maximă pentru un cleric.

A cumpărat casa
Dat afară din mănăstire, divorțat, cu un copil de crescut, rămas și șomer pentru că după divorț a fost dat afară și din postul de institutor școlar, Creangă a început să umble, ca țiganul cu cortul, în căutarea unei locuințe. Așa a ajuns în Țicău. Nu știm dacă o cunoștea deja pe Ecaterina Vartic. Probabil că da, pentru că s-a mutat, cu copil cu tot, în bojdeuca în care aceasta locuia cu chirie. Creangă nu ascundea că trăiește cu Tinca Vartic. El divorțat, ea liberă, deci nimic imoral. Ani de zile, Creangă a încercat să-și revină. Și-a deschis un debit de tutun, meserie cu care se ocupa și unul dintre frații lui, aflat la Iași. Pe urmă, când Titu Maiorescu, părintele „Junimii”, a devenit ministru al învățământului, a fost reprimit în slujbă. Fire economă, strâns la pungă în pofida aparențelor de bețiv și boem pe care i-a creat-o strânsa prietenie cu Eminescu, Creangă a strâns oleacă de cheag. Suficient cât să cumpere casa în care trăia cu Tinca Vartic, în 1879.

Două odăi și-o tindă
O iubea probabil de-i săreau capacele, pentru că a luat casa pe numele ei și nici nu s-a uitat la bani. Conform actului de vânzare-cumpărare, în care Creangă apare chipurile doar ca martor, prețul casei „cu trei odăi” a fost de 50 de galbeni austrieci. Nu știm de care galbeni, dar moneda curentă de aur austro-ungară, emisă de Franz Josef, avea pe atunci 8 florini, echivalând cu 20 de franci francezi. Un galben însemna 6,45 grame de aur fin, deci prețul tranzacției a fost practic de 322,5 grame de aur. La cursul de azi, înseamnă 52.300 de lei. Enorm, după noi, pentru o casă așezată într-o râpă, la marginea unui drum de pământ, având de fapt doar două odăi, pentru că a treia era o tindă. Cele două atanase ale casei erau de fapt două magazii din scânduri, una fiind folosită de Creangă drept bucătărie de vară. Toată curtea avea 7 stânjeni pe 12, adică 418 mp.

Fiul, ofițer
În această casă, Creangă avea să mai trăiască zece ani, adică până la moarte, ținându-și fiul în școală atât de bine, încât nepotul de țăran și fiul de diacon răspopit avea să devină ofițer în armata română. După moartea lui Creangă, nici Tinca n-a mai stat mult în bojdeucă. S-a măritat în 1890 și s-a mutat la soț, câteva ulițe mai încolo, iar casa cumpărată de scriitor a rămas în părăsire. Între noi fie vorba, bietul Creangă ar fi ieșit mai ieftin dacă se mulțumea să plătească chiria, decât să o cumpere.

Restaurare din 1917
Primăria s-a gândit să transforme casa în muzeu abia în zorii primului război mondial, la inițiativa directorului Școlii Normale, care a și strâns primii bani necesari, 1.000 de lei, în 1915. Suma era enormă, așa că gestul lui Ion Mitru este cu atât mai remarcabil. În 1914, leul avea aceeași valoare cu francul. Cei 1.000 de lei strânși însemnau așadar exact „50 de galbeni austrieci”, suma plătită inițial de Creangă. Deși existau banii, lucrările de restaurare au început abia în octombrie 1917, sub supervizarea unui comitet din care făceau parte numeroși oameni de cultură ieșeni. Într-o fotografie mai puțin cunoscută a lui Creangă, făcută în 1883 la Piatra Neamț, Creangă, deja bolnav și uzat, apare alături de doi dintre aceștia, la vremea aceea tineri junimiști: viitorul profesor universitar A.C. Cuza și publicistul N.A. Bogdan.

Intră în reparații
La 100 de ani de la restaurarea inițiată de Mitru, Consiliul Județean derulează acum un alt proiect de restaurare. Făcut în parteneriat cu raionul Fălești din Republica Moldova, incluzând și o componentă de promovare turistică a culturii de pe cele două maluri de Prut, proiectul are o valoare de 1,7 milioane de euro. Adică 7,9 milioane de lei. Adică 48,7 kilograme de aur. Adică 7.556 de „galbeni austrieci”, 6 florini. Și 98 de creițari.

„Bujdeuca lui Creangă. Un prieten al revistei noastre, dl. prof. dr. I. Simionescu din Iași, a binevoit a ne pune la îndemână fotografia casei în care a locuit Creangă. În această modestă «bujdeaucă» din mahalaua Țicău, cu două odăiți și o tindă, petreceau adesea cei doi buni prieteni: Eminescu și Creangă. – Bujdeauca e aproape de ruină – ne-o spune și «Viața românească» – și înainte de a o șterge de pe fața pământului indiferența și nerecunoștința noastră, îi tipărim aici fotografia; măcar atât să lăsăm urmașilor!”, Octavian Goga, semnatarul Cronicii din revista literară „Luceafărul”, în numărul din 1 ianuarie 1907 (sursa: www.historia.ro)

„Mai rămăsese în casă o ladă cu cărți (…) un dulap pentru cărți dăruit povestitorului de către Eminescu, câteva tablouri, un portret în ulei, o fotografie a scriitorului, – într-o familie, la Slănic – și frumosul tablou al Junimii, în care Creangă e atât de bine. Printre curiozități: un cot, făcut și încrestat de Creangă, o oală în care fierbea vinul, o lopățică cu care… se scărpina pe spate, și alte câteva lucrușoare, păstrate de către aceea care îl îngrijise atâția ani. Casa, cu două odăiți în dreapta și în stânga unei săliți, are un cerdac în dos, de după parmaclâcul căruia Creangă și cu Eminescu priveau până departe, spre malurile verzi și rotunjite ale Ciricului…”, Emil Gârleanu, în volumul Priveliști din țară. Schițe. Însemnări (București, 1915 – sursa: www.historia.ro)