Am mai avut noi ocazia, de-a lungul timpului, să vorbim despre modul în care anii ’70-’80 și-au pus amprenta bocancului pe farmecul și parfumul desuet al dulcelui nostru târg. Cartiere întregi rase cu buldozerul în numele „modernizării”, alte cartiere construite din temelii fără nimic care să le individualizeze, monumente distruse pentru a fi înlocuite cu monstruozități arhitecturale. Bun sau rău, frumos sau urât, Iașul rămâne totuși orașul nostru de suflet. Nu putem întoarce timpul înapoi. Nu putem nici, de exemplu, să demolăm paralelipipedul de beton numit pompos „Casa Studenților”, cu basoreliefurile lui oribile, realist socialiste, pentru a reconstrui bijuteria numită Jockey Club. Sunt totuși lucruri pe care le-am putea face. Vom vorbi astăzi despre unul din ele.
După 100 de ani
Una dintre ultimele construcții ridicate în Iași înainte de decembrie 1989, dacă nu cumva chiar ultima, a fost Muzeul „Mihai Eminescu” din Parcul Copou. Era 1989, an în care se comemorau 100 de ani de la moartea poetului, a Veronicăi Micle și a lui Ion Creangă. Un bun prilej pentru tot felul de acțiuni comemorative în toată țara. Printre ele, și botezarea Fundației cu numele de „Piața Mihai Eminescu” sau construirea muzeului de care vorbeam, menit să găzduiască o expoziție permanentă dedicată poetului național. Sunt expuse acolo cărți în ediții princeps și ediții critice, grafică, pictură și sculptură pe teme eminesciene, piese de mobilier, fotografii originale sau scrisori ale unor cunoscuți eminescologi. Piesa de rezistență este reprezentată de expoziția de fotocopii după „Caietele eminesciene”, ale căror originale se află încă doar în manuscris la Academia Română.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2017/05/casa-ursachi-3.jpg\")
Cu două turnuri
Proiectarea clădirii a fost încredințată arhitectului Virgiliu Onofrei, care a făcut ce a știut și ce s-a potrivit cu epoca. Pe amplasamentul actual al muzeului se afla până în perioada comunistă, un pavilion din lemn asemănător cu cel de lângă obelisc, încadrat de două turnuri în stilul turlelor bisericilor maramureșene. Arhitectul a păstrat ideea celor două turnuri, la care a adăugat celelalte corpuri ale muzeului. Că cele două turnuri de acum nu seamănă cu cele inițiale, e altă discuție. Rezultatul a fost o clădire ciudată, într-un stil modernist greu de încadrat. Nouă ne pare oribilă, dar nu suntem arhitecți, ci simpli privitori. Arhitectural, poate că muzeul e în regulă, dar estetic… ar fi multe de spus.
Redenumită
Timpul a trecut, iar Muzeul „Mihai Eminescu” a fost transformat în Casa de Cultură „Mihai Ursachi”, în 2004 fiind inaugurată aici o expoziție permanentă dedicată unuia dintre cei mai importanți poeți români ai secolului XX. Probabil atunci când a fost construită, s-a făcut economie serioasă la materiale sau, cel puțin, rabat la calitatea acestora. După nici 30 de ani, clădirea e coșcovită, mucegăită, cu infiltrații serioase. Cert este că trebuie să intre într-un proces de renovare și de „întinerire”. Poate aducerea turnurilor la aspectul celor care încadrau vechiul pavilion s-ar potrivi mai mult stilului retro al Parcului Copou. Nu de alta, dar felinarele refăcute în stilul interbelic sau fântâna arteziană din fața Casei de Cultură nu prea se potrivesc cu betoanele comuniste și cu ferestrele pătrate împușcate prin ziduri. E drept că așa cum se prezintă acum, clădirea este destul de bine ascunsă de copacii parcului, iar urâțenia sa nu se prea observă.
Interes scăzut
Totuși, marea problemă a Casei de Cultură e alta. Există vreo trei categorii de vizitatori ai acesteia. Cei mai numeroși sunt elevii, aduși „cu școala” pe 15 iunie, la comemorarea morții lui Eminescu sau pe 15 ianuarie, la aniversarea nașterii acestuia. În al doilea rând, vin poeții Iașului, la vreun recital de poezie în timpul căruia se aplaudă reciproc. Deși casa de cultură este „a municipiului”, locuitorii municipiului aproape că lipsesc din peisaj, cu excepția participanților la vreun curs de limbi străine organizat acolo. Ultimele evenimente organizate la Casa de Cultură au fost o proiecție de filme acum vreo lună, o expoziție de pictură la începutul lunii aprilie și niște cursuri de inițiere în fotografie.
În anonimat
Acum este în plină desfășurare la Iași a patra ediție a Festivalului Internațional „Poezia la Iași”. Un fel de a spune „internațional”, pentru că din cei 40 de poeți participanți, doar vreun sfert au venit cu pașaportul în buzunar. Ați auzit de festival până acum? Exact asta și spunem. Simptomatic pentru ceața în care se află Casa de Cultură este și faptul că deși festivalul este organizat de aceasta, lecturile se țin nu în clădirea din Parcul Copou, ci în Aula „Mihai Eminescu” a Universității. Păi, la ce mai avem „Casa de Cultură”, dacă evenimentele mari, puține câte sunt, se organizează altundeva?
Trei probleme
Pe scurt, Casa de Cultură se confruntă cu trei probleme. Prima este starea jalnică a sediului în sine. Apoi, faptul că evenimentele culturale sunt rare și de mică anvergură. Nu în ultimul rând, ele nu sunt aduse decât ocazional la cunoștința marelui public. Deci, ce facem?
