Ce faci dacă ești chinez și vrei să te lauzi? Simplu, construiești ceva din categoria „cel mai, cea mai”. De exemplu, cea mai înaltă clădire din lume. Se ia o bucată de teren și se trântește pe ea un zgârie-nori de 220 de etaje și 838 de metri înălțime. Când va fi gata, se va chema Sky City One, adică Orașul din Cer nr. 1. Nu ne întrebați de nr. 2, că proiectul ăsta încă nu a fost făcut public. Sky City va fi cea mai înaltă clădire din lume. Mă rog, doar temporar, până când se vor termina lucrările la Jeddah Tower din Arabia Saudită. Turnul saudit va avea un kilometru înălțime. Îi bat arabii pe chinezi? Deloc. Turnul arab costă triplu față de cel chinez. Lucrările la Jeddah Tower au început în 2013 și se vor termina după 2020. Chinezii au alocat pentru construcție trei luni. Da, ați citit bine: trei luni, e drept, fără a lua în calcul alte patru luni, necesare turnării elementelor de beton și laminării celor de oțel. Chiar și așa, va fi construcția care va consuma cel mai puțin timp pe metru de înălțime. Deci, tot „cea mai”. A, nu, nu vrem să vorbim azi despre vreun drum care se asfaltează de vreo cinci ani, nici de vreun șantier rămas la nivel de schele de zece ani, deși ar fi și asta o idee. Altceva ne-a sărit în ochi și ne-am adus aminte de Iașul nostru.
Trecut și viitor
Turnul chinez va avea în interior apartamente, birouri, un hotel de 1.000 de locuri, un spital, cinci școli și altele, putând găzdui 17.000 de oameni, cât un oraș întreg. Dacă ar avea și cimitir, ai putea să trăiești acolo toată viața, fără a ieși vreodată. Totul, pe un kilometru pătrat. Cam cât avea și Iașul nostru la începuturi. Așa că azi vom vorbi puțin despre cum s-a născut și a crescut Iașul, dar și despre viitorul său. Cel puțin, acel viitor pe care avem speranțe să-l prindem în viața asta.
Vamă domnească
Nimeni nu știe cum s-a născut Iașul nostru. Nu s-a păstrat nicio legendă cu ciobanul Bucur, ca în cazul Bucureștiului, cu Romulus, fondator al Romei sau cu Dardanus, fondator al Troiei. Se știe însă că cea mai veche așezare de pe teritoriul actualului Iași se afla prin Podu Roș, pe malul Bahluiului, în dreptul unui vad al râului. Probabil vreun badea Vasile și-a făcut un bordei acolo și câștiga un ban cinstit îndrumându-i pe călători pe unde să treacă, pentru că nu prea existau poduri în Moldova mediavală și pe unde să meargă pe urmă. La sud de Bahlui începeau codrii. Omul și-a luat femeie, a făcut copii, iar ajuns la bătrânețe, moș Vasile devenise fără să vrea ctitorul unui sătuc. Care a devenit sat și… a rămas așa multă vreme. Iașul se afla chiar în drumul tătarilor veniți după jaf, așa că era ars dimineața, la prânz și seara. A început să crească abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când Moldova întemeiată în munți începuse să se extindă spre câmpie. La începutul secolului XV, Iașul devenise suficient de important pentru ca Alexandru cel Bun să înființeze aici o vamă domnească. Târgul se afla la interescția a două mari drumuri comerciale, unul de la est la vest, iar celălalt, de la nord la sud.
Unde a fost vatra
Încă vreo 300 de ani, orașul a rămas minuscul, întinzându-se între bulevardul Ștefan cel Mare de azi, străzile Alexandru Lăpușneanu, Independenței, Elena Doamna și Grigore Ghica, până în Podu Roș. „Centrul Civic” era între curtea domnească, adică actualul Palat al Culturii și strada Costache Negri, între Prefectură și Casa Cărții. Piața orașului era sub teatrul Luceafărul. În afara acestui areal, erau mahalalele. Strada Armeană de azi era la periferie, pentru că străinii nu aveau voie să se așeze între ziduri, chiar dacă acestea erau din pământ și nuiele. Mănăstirea Golia a fost construită în afara orașului. De-aia i s-au făcut și ziduri. Nu i-au prins rău, pentru că tătarii ne-au dat de furcă mult timp. Ultima mare invazie a Moldovei a avut loc în 1741, dar chiar și în 1770 tătarii și-au făcut drum pe la noi. Târgu Cucu a fost probabil un nume dat la mișto, că așa e moldoveanul, hâtru. Era un loc pe unde treceau contrabandiștii. Ocolind vama oficială, ei plăteau „vama cucului”, adică a codrilor. Adică nicio vamă.
Copoul și Tătărașiul, sate
Abia după dispariția tătarilor ca forță militară, Iașul a putut să se dezvolte nestingherit. La 1740, orașul se oprea la Fundație. Era însă destul de dens populat, ceea ce a permis apariția unei adevărate salbe de sate de jur-împrejurul său. Sate al căror singur rol era să asigure necesarul de legume, fructe sau carne populației Iașului, respectiv materii prime pentru meșteșugarii din oraș. Unele au rămas, fiind acum cartiere ale orașului. În estul orașului, pe un deal, se găsea un sat aflat fix în drumul tătarilor. Acum e cartierul Tătărași. În sud erau satele Bucium, Socola sau Galata. Spre nord, satele Țicău sau Șorogari. Alte sate vechi se păstrează doar ca nume de străzi. Așa era, de pildă, satul Roșcani, aflat pe drumul Hotinului. De aici, numele străzilor de azi din Țicău. Și strada Rufeni din zona C.A. Rosetti își are originea tot într-un sat, acum dispărut. Spre vest, erau satele Copou și Munteni. Copoul îl știți. Muntenii erau actualele străzi Viticultori și Dealul Zorilor. Alte cartiere provin pur și simplu dintr-o casă. E cazul cartierului Manta Roșie, de exemplu. Aici locuia ultimul călău al Iașului, Gavril Buzatu. Acesta era obligat să iasă din casă doar ziua și îmbrăcat strident, pentru ca lumea să-l vadă de departe și să-l poată ocoli. Nu de alta, dar să te intersectezi cu un călău aducea ghinion. Ca acum, când te ciocnești de un popă. Buzatu purta așadar o căciulă cu fundul roșu, pantaloni din postav roșu și o manta roșie peste tunică. De aici și „Manta Roșie”.
Alte extinderi
Acestea au fost zonele în care s-a extins Iașul în secolele XVIII și XIX. Canta, Păcurari, Galata, Dacia, Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun nu existau. Până la jumătatea secolului XIX, în zonă nu se putea construi. Oricând ploua, Bahluiul dădea pe de lături, așa că întreaga câmpie din sudul orașului era mai mult mlaștină. Abia după ce Bahluiul a fost regularizat de Mihalache Sturdza, zona a început să devină interesantă pentru urbanizare. Așa a ajuns mahalaua Nicolina să se transforme într-un târg, în actualul cartier Nicolina I. Tot pe atunci a intrat în oraș și Păcurariul, mai exact sectorul de la Fundație până spre Moara de Foc. De fapt, pe atunci i se spunea Zahlana. Numele de Păcurari este de dată ceva mai recentă. Ca zonă periferică ce era, acolo s-au așezat străinii. În speță, evrei, țigani și români veniți de prin alte părți. Ultima etapă în urbanizarea firească a Iașului s-a desfășurat la sfârșitul secolului XIX. În 1870 a fost construită gara, ceea ce a determinat apariția unui nou cartier, locuit de familiile feroviarilor și de meșteșugari și comercianți evrei. La acea dată, aproape jumătate din populația Iașului era formată din evrei, aceștia ocupând cu precădere o fâșie plecând din Târgu Cucu și terminându-se în Păcurari.
De la 7 la 9 coline
Pe la 1900, Iașul arăta chiar interesant văzut de sus. Imaginați-vă o stea cu niște gâlme în vârful razelor. Razele erau drumurile Sărăriei, Păcurarilor, Tătărașilor, Nicolinei, Buciumului sau Țuțorei, de-a lungul cărora se construiseră cele mai multe case. Gâlmele erau satele spre care se îndreptau drumurile și care ajunseseră acum cartiere-satelit ale orașului. Spațiile dintre raze au fost umplute după 1960, când a început industrializarea masivă a orașului. Era nevoie de tot mai multe locuințe pentru muncitori, așa că vechile mahalale au fost demolate și transformate în cartiere de blocuri. Între vechile mahalale s-au ridicat alte blocuri, iar Iașul a început să se rotunjească. Așa au apărut cartierele noi, de blocuri. Vestul Păcurariului, Nicolina II, CUG, Poitiers, Canta, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Dacia sau Metalurgie datează din această perioadă. Tot de atunci Iașul celor 7 coline a devenit Iașul celor 9 coline, orașul întinzându-se peste dealurile Bârnova, Bucium, Cetățuia, Ciric, Copou, Galata, Repedea, Șorogari și Tătărași.
Dezvoltare fantastică
Viteza de dezvoltare a orașului în ultima sută de ani a fost de-a dreptul fantastică. În 1896, Iașul avea 1.623 de hectare, adică abia 16 km pătrați. În 1938, anul de vârf al economiei dinainte de război, ajunsese la 3.024 ha. Cifra este însă relativă, pentru că includea și comunele suburbane, cum erau Copoul sau Buciumul. Acestea ocupau 994 ha. Umplerea golurilor dintre tentaculele Iașului, făcută în perioada comunistă a dus la dimensiunile finale ale Iașului, cele de azi: 9.573 ha.
Ce urmează
Urbanizarea din perioada comunistă a încercat să urmeze modelul natural al Iașului, acela de extindere spre localitățile satelit, dar aplicarea a fost artificială. Au fost urbanizate inutil sate precum Dancu sau Tomești, care nu aveau nicio legătură propriu-zisă cu orașul. Faptul că s-au construit blocuri în Dancu nu i-a făcut pe localnici să se simtă orășeni, ci doar a mărit artificial populația satului. Abia după 1990 au început să se dezvolte localități-satelit veritabile, cum sunt Pietrăria, Vișaniul, Horpazul, Valea Lupului, Breazu, Valea Adâncă sau Miroslava. Acestea au o legătură organică cu orașul, fiind zone căutate cu predilecție de ieșeni. Care ne e viitorul? Asta e destul de ușor de anticipat. Satele din apropierea Iașului vor continua să se umple de case și blocuri noi, în măsura în care infrastructura de transport o va permite. Planurile actuale ale primăriei vizează construirea de noi poduri și străzi peste Bahlui, adică spre Miroslava și Cicoarei. În partea opusă a orașului, spre Moara de Vânt, străzile existente sunt prea înguste pentru a suporta o creștere a traficului. De aceea nici nu a devenit Aroneanu o zonă rezidențială prea interesantă, iar în lipsa unor noi legături cu orașul, nici nu va deveni vreodată.
![\"\"](\"https://www.ieseanul.com/wp-content/uploads/2018/02/iasi_4.jpg\")
De la mic la mare
Felul în care s-a dezvoltat Iașul și, mai ales, urbanizarea forțată din perioada comunistă a creat un fel de talmeș-balmeș în nomenclatura orașului. Nimeni nu știe, de exemplu, câte cartiere are Iașul. La americani, unde orașele au forma unei table de șah e simplu să le delimitezi. La noi, există între 17 și 40 de cartiere, în funcție de cum vrei să stabilești granițele. Ele sunt fluide, pentru că nici cartierele nu au vreun rol administrativ în legislația noastră. Pe de altă parte, e greu să stabilești în ce cartier să incluzi o zonă nou-construită între două cartiere vechi. Cu unele e mai simplu. Dacia, de exemplu, începe oficial de la strada Sarmisegetuza și ține până la capătul orașului. Este unul dintre cele mai mici cartiere ca suprafață, dar cel mai mare ca populație, aici locuind peste 40.000 de ieșeni. Dincoace de Sarmisegetuza, până la podul Mircea, se întinde cartierul Alexandru cel Bun. E comparabil cu Dacia ca populație, dar este mai puțin dens populat, având și spații verzi sau de loisir. Tot dincolo de Bahlui, lângă Alexandru cel Bun, cartierul Mircea cel Bătrân este și el un cartier recent, plin de blocuri, cu doar câteva case pe care cineva a uitat să le demoleze. Oficial, are în jur de 15.000 de locuitori. Cartierele muncitorești sunt cele mai populate zone ale Iașului. „Grija față de om” proclamată de regimul comunist exista doar în discursul oficial, pentru că în viața reală s-a tradus în blocuri de cutii de chibrituri înghesuite unele în altele. Populația unui cartier vechi precum Copoul, mult mai întins decât Alexandru, abia dacă trece de 5.000 de locuitori.