Antibiotice, singura fabrică ridicată de comuniști, rămasă de stat și care acum e pe profit

Se știe că statul este cel mai prost administrator posibil pentru o afacere. E și normal să fie așa. Prin definiție, rolul statului nu este de a cumpăra păpușoi pentru a face din el floricele pe care să le vândă, ci acela de a rezolva problemele societății care nu sunt interesante pentru un întreprinzător privat, al cărui interes este profitul. Cum statul nu este preocupat de profit, ci de cheltuirea impozitului pe profitul altora, n-are nicio preocupare reală ca activitățile economice pe care le coordonează să fie profitabile. Criteriile de performanță pe care trebuie chipurile să le îndeplinească directorul, le-ar bifa și un copil de-a patra. De asta auzim una, două, că Tarom are pierderi de sute de milioane de euro, că Hidroelectrica intră iar în insolvență, că la Compania Lignitului nu sunt nici bani de lefuri, că… Dar se poate și altfel. Există situații în care dimpotrivă, privatizarea ar fi fost o idee proastă. Despre un astfel de caz vom vorbi și noi azi. Am vorbi noi despre mai multe, dar e cam singurul pe care îl știm din Iași.

Oraș de frontieră
Acum vreo 70 de ani, lagărul comunist pedala din greu pentru a recupera decalajul față de Vest. Chiar în patria comunismului, adică în URSS, industria era slab dezvoltată, iar câtă era, fusese făcută țăndări în război. Iar tancurile și tunurile nu-i încălzesc pe muritorii de rând. În contextul industrializării în folosul oamenilor, s-a pus problema construirii unei fabrici de antibiotice undeva în Europa de Est. Sorții au picat pe România populară, iar ca sovieticii să nu se gândească la rele, s-a ales un oraș de frontieră, Iașul, care avea și avantajul că se afla aproximativ în centrul geografic al lagărului socialist.

Fabrica nr. 2
Primul antibiotic, penicilina, fusese inventat încă din 1928, dar nu se fabrica nicăieri în est, ceea ce reprezenta un dezavantaj major. Până la penicilină, o treime dintre răniții dintr-o bătălie mureau din cauza infecțiilor. Lucrurile s-au schimbat acum 65 de ani, când a fost deschisă Fabrica Chimică nr. 2 din Iași, profilată pe antibiotice. Fabrica nr. 1 era viitorul Combinat de Fibre Sintetice. Începutul n-a fost grozav. Prima șarjă de penicilină a însemnat 375 de ore de muncă și 400 de grame de substanță activă. Un gram pe ora de muncă a tuturor muncitorilor dintr-o fabrică întreagă. Ca să vă faceți o idee, un comprimat de penicilină conține un milion de unități internaționale, adică 0,3 grame. Producția pe două săptămâni de lucru non-stop a fost de 130 de cutii a 10 pilule.

Marfă în 30 de țări
Evoluția a fost însă deosebit de rapidă. Fabrica a beneficiat de vârful de gamă al tehnologiei existente în domeniu în blocul comunist. E drept, asta nu însemna mare lucru, pentru că medicina era un fel de paria în comparație cu metalurgia sau textilele. Totuși, după 20 de ani, fabrica ajunsese să producă zeci de antibiotice diferite, iar producția crescuse de peste 5.400 de ori, la 1,4 tone de substanță activă pe șarjă. În anii ’70, jumătate din producție mergea către fabricile de medicamente din Cluj-Napoca și București, ca materie primă, iar cealaltă jumătate la export. Se exporta aproape exclusiv în țările socialiste sau în țările lumii a treia, pentru că tehnologia deja se învechise, iar pe piața capitalistă fabrica ieșeană nu mai era competitivă. Totuși, în 1989 se producea cam de 150 milioane de dolari anual, se vindea marfă în 30 de țări, iar fabrica avea 3.400 de angajați.

Privatizarea, evitată
Anii ’90 au fost crânceni, ca pentru toată economia românească. Producția s-a prăbușit, piața a fost invadată de marfă chinezească, oamenii începuseră să plece. Măsurile de salvare au fost dure. S-au închis patru secții, fiind menținute doar cele rentabile. Cam 1.000 de angajați au fost dați afară. Economiile făcute au fost folosite pentru retehnologizare. Totuși, în primii 10 ani de după revoluție, producția scăzuse sub jumătate din cea anterioară. Atunci a început să se vorbească și despre privatizare, care a fost evitată la mustață. În principiu, privatizarea n-ar fi fost ceva rău, dar condițiile erau aberante. Fabrica fusese evaluată la 2 milioane de dolari, mai puțin decât un singur utilaj cumpărat chiar în acea perioadă de companie. Nu ne întrebați ce deștept de la Fondul Proprietății de Stat făcuse evaluarea, că nu știm. Protestele angajaților, scandalul făcut de conducerea întreprinderii care a convocat una dintre rarele ei conferințe de presă, dar și faptul că fabrica era totuși profitabilă, chiar dacă la un nivel minim, a dus întâi la amânarea, apoi la trecerea pe linie moartă a ideii de privatizare.

Pariu reușit
La nivelul anului 2018, Antibiotice SA producea de 360 milioane lei, profitul net ridicându-se la 34 milioane lei. Locul trei în România printre producătorii de medicamente generice, ca să vă faceți o idee. La nistatină, una dintre substanțele active de bază în portofoliul de produse, Antibiotice înseamnă 60% din producția mondială, China și Statele Unite fiind principalele piețe pentru acest produs. Menținerea fabricii în patrimoniul statului a fost un pariu reușit, dar asta și pentru că stilul de management este eminamente privat. Din cei 1.400 de angajați ai fabricii, doar 600 reprezintă personalul direct productiv. Încă pe atâta lucrează în laboratoarele de cercetare, pentru a menține produsele fabricii la un nivel competitiv. Ceilalți 200 sunt oameni de vânzări. Iar când un angajat din 7 se ocupă de vânzarea mărfii, e firesc să vinzi mult.

Puncte vulnerabile
E totul roz-bonbon la Antibiotice? Evident că nu. Câtă vreme compania își va menține dominația mondială la nistatină, totul va fi ok. Dar e de ajuns ca, de exemplu, chinezii să-și pună în minte să construiască o fabrică special pentru asta, că în 7 zile e gata să producă. Antibiotice SA are avantajul unui produs de o foarte bună calitate, dar asta nu înseamnă că poziția sa dominantă nu poate fi atacată. Faptul că este un producător de medicamente generice, fără un compartiment de cercetare suficient de puternic pentru a crea medicamente inovative este un alt dezavantaj. Păstrând proporțiile, imaginați-vă o pizzerie și un restaurant cu bucătărie vietnameză, să zicem. Poate mănânci mai des la pizzerie, dar pentru a-ți impresiona iubita, o duci la restaurantul vietnamez. Pizzerie își poate deschide oricine. Al treilea punct slab este dimensiunea companiei. O cifră de afaceri de nici 100 de milioane de euro nu este deloc mare, iar un profit de 8 milioane euro nu oferă prea multă marjă de manevră. Noroc că suntem prea mici ca alde Bayer, cu o cifră de afaceri de 40 de miliarde de euro, Pfizer sau Sanofi să-și pună mintea cu noi. Pe scurt, Antibiotice SA este un model clar de succes pentru o companie de stat. Dar va trăi doar atât timp cât directorii săi vor gândi ca administratori privați, găsindu-și locul într-o nișă unică dintr-o lume a afacerilor unde concurența ucide fără milă.