O expresie pe care o auzim în fiecare vară, este „România, grânarul Europei”. Dacă a fost un an agricol bun, sensul e pozitiv. Dacă a fost un an prost, se spune că nu mai suntem „Grânarul Europei”. De fapt, n-am fost niciodată așa ceva și nici n-avem cum să fim. În perioada interbelică, în cel mai bun an agricol pentru noi, am exportat 3,5 milioane tone de grâu, profitând de o criză pe plan mondial. Că a apărut imediat o criză a pâinii la noi, pentru că vânduserăm prea mult, e altă discuție. Anul ăsta, care a fost un an agricol excepțional, România a exportat 7,15 milioane tone de cereale, din care 5 milioane de tone de grâu. Or, consumul intern e de vreo 3,5-4 milioane tone de cereale. Cu alte cuvinte, putem exporta cât pentru încă două Românii, deci am putea să mai hrănim o țară de dimensiunea Poloniei și cam atât. Departe de a fi „Grânarul Europei”. Totuși, agricultura are o importanță majoră în economia noastră, mai ales că 30% din populație este ocupată în acest sector. Iar pentru județul nostru, care nu are altă resursă naturală semnificativă în afara terenului arabil, agricultura contează cu atât mai mult.
Distribuția pe culturi
Județul nostru are o suprafață totală de 5.475 km pătrați, din care utilizabili din punct de vedere agricol sunt 3.812 kmp. Cam două treimi reprezintă suprafața arabilă, pe care se pun cereale sau legume. Cealaltă treime constă din pășuni, fânețe, vii și livezi. Cele mai importante culturi, ca suprafață, sunt la noi cerealele, care se întind pe 149.000 ha. Cereala săracului, păpușoiul, este preferata fermierilor, care o cultivă pe 100.000 ha, în timp ce grâul ocupă doar 38.600 ha. Floarea-soarelui se cultivă pe 26.000 ha, iar lumea pare să fi uitat cât de supărată era în 1990 pe salamul cu soia. Planta se cultivă pe 5.000 ha, în timp ce mult mai cunoscuta fasolă, doar pe vreo 2.150 ha. Rapița se menține și ea în topul preferințelor fermierilor, fiind cultivate aproape 6.000 ha. E și firesc, câtă vreme aduce un profit curat de 1.000 de euro la hectar. Asta, fără subvenții, care se ridică la cel puțin 170 euro pe hectar. Deocamdată, la noi, rapița este mai mult o cultură de rezervă, folosită de fermieri în paralel cu grâul sau porumbul, la care recolta depinde prea mult de factorii de mediu. Într-un an prost pentru grâu, compensezi pierderile cu rapița. Grâul îl vinzi cu 125-150 euro tona, în timp ce pentru rapiță se obțin și 400 dolari pe tonă, fără multe emoții.
Categoria „exotice”
Că veni vorba de profituri, în ultimii ani pe tarlalele Iașului au început să apară și culturi, să le spunem, „exotice”. Nu orhidee sau portocali, ci pur și simplu la care nu te prea gândești când pronunți cuvântul „agricultură”. Principalul motiv al apariției acestora este, firește, prețul de vânzare. De exemplu, grâul dur se cultivă pe 166 ha. E tot grâu, la urma urmei, producția e de vreo 5 tone la hectar, dar prețul de vânzare se ridică la 270-350 euro tona, mai mult decât dublul prețului grâului obișnuit de panificație. Partea proastă este că grâul dur este mai greu de prelucrat și, deci, e mai greu să găsești clienți pentru cantități mari. În toată țara există o singură moară care să-l poată măcina, pe undeva prin județul Sibiu. Se cultivă și sorg, pe 350 ha. Se cultiva și pe vremea „Împușcatului”, dar pe suprafețe foarte mici. E mult mai rezistent la secetă decât porumbul și mai puțin pretențios în ce privește lucrările agricole necesare. Merge plantat și pe sărături, pe soluri nisipoase, pe unde porumbul nu merge nici udat cu găleata. Pe vremuri, era folosit la fabricarea măturilor și ca plantă furajeră. Acum e la modă prin magazinele naturiste, atribuindu-se tot felul de efecte pozitive pentru sănătate. Dacă ar fi reale, etiopienii sau sudanezii ar trebui să trăiască 150 de ani, că numai sorg mănâncă, săracii. Ca urmare, la noi se vinde bine, cam cu 250 euro tona, cu o treime mai scump decât păpușoiul.
Migăloase
Se cultivă pe suprafețe destul de mari în comparație cu necesarul de consum, plante medicinale, aromatice, flori și plante ornamentale. În total, vreo 14 hectare. Sunt culturi mai mult decât rentabile, pentru cine are răbdare și tenacitate. Pe kilogramul de mentă verde, de exemplu, se încasează 60-70 de lei. Producția se ridică la o tonă la hectar, dar se poate recolta într-un an de 3-4 ori. Veniturile asigurate de mentă trec astfel ușor de 50.000 de euro la hectar. Partea proastă e că recoltarea se face la propriu cu foarfeca, plantă cu plantă. Se recoltează doar o parte a plantei, pentru a permite regenerarea și recoltarea din nou, mai încolo. Dacă intri cu coasa, rămâi cu o singură recoltă.
Zeci de mii de euro
Foarte bine se vând și roșiile, căpșunile, zmeura, afinele sau murele. Acestea din urmă asigură venituri de 50.000 de euro/ha, iar zmeura, 20 – 24.000 euro. Doar că și la acestea, recoltarea se face plantă cu plantă, bob cu bob. Un fermier de prin Dolj se plângea că a lăsat pepenii în câmp să putrezească, pentru că nu a putut găsi zilieri să-i adune. Darămite dacă ar fi avut zmeură? Poate și pentru că se poate mecaniza în bună măsură, mai răspândită este cultura de căpșuni, puse pe 23 ha în tot județul. Un hectar aduce vreo 22.000 euro, comparabil cu zmeura și cu mai puțină bătaie de cap.
Utilaje performante
A propos de mecanizare, mult timp s-a bătut monedă pe faptul că după 1989, după desființarea fostelor Secții de Mecanizare a Agriculturii s-a furat și s-a făcut praf toată baza de utilaje a județului. Posibil ca o parte a utilajelor să fi ajuns la fiare vechi, dar imaginea nu mai este reală de mult. Avem acum 4.000 de tractoare în județ, față de doar 2.760 în 1990. În plus, și nu o spunem noi, ci fermierii, productivitatea lor este de zece ori mai mare ca atunci. Sunt tractoare în marea lor majoritate noi și folosite mult mai judicios, pentru că fermierii lucrează acum pentru ei înșiși, nu pentru stat. Avem de aproape trei ori mai multe pluguri pentru tractoare sau de peste două ori mai multe semănători mecanice. Pe total, statisticile oficiale menționează existența a 11.125 de utilaje agricole de diverse tipuri, față de doar 7.800 în 1990.
Prost cu irigațiile
În rezumat, toate bune și frumoase în agricultura ieșeană, nu? Din păcate, nu. Stăm mai bine ca „ieri”, într-adevăr, dar mai e mult până departe. Cea mai mare parte a sistemelor de irigații a fost dezafectată imediat după 1990, iar de atunci se desfășoară un lung și chinuitor proces de refacere și extindere. Față de 1990, suprafața amenajată pentru irigații a crescut cu doar 110 ha, ajungând la 51.791 ha. Asta e bine, doar că cifra în sine nu are cine știe ce relevanță. Prin 1997, în plină criză a restructurării economiei, se ajunse să fie irigate efectiv doar 1.452 ha de terenuri agricole, adică nici 3% din total. E drept, nici în 1989 nu se mai foloseau în întregime sistemele de irigații din cauza restricțiilor la consumul de energie electrică, dar orișicât. Anul trecut s-a ajuns la irigarea a 6.669 ha de culturi, respectiv 13% din suprafața amenajată. E mai bine ca acum 20 de ani, dar departe de ce era acum 30 de ani și încă și mai departe față de potențial. Suprafața irigată anul acesta a scăzut însă până la 4.889 ha. Știți cum se spunea pe vremuri: România socialistă a avut în acest an o producție agricolă medie – mai proastă ca anul trecut, dar în mod clar mai bună decât cea de anul viitor. Cam la fel și cu irigațiile noastre. De altfel, doar vreo 30% dintre fermierii ieșeni au acces la irigații și/sau utilaje moderne. Restul, tot cu sapa și găleata în mână.
Lipsesc serele
O veritabilă catastrofă a avut loc la Iași în privința culturii legumelor. E drept, se cultivă legume pe o suprafață de peste 10.000 ha, dar nici 1% din această suprafață nu este reprezentată de solarii și sere. De fapt, după 1990, au rămas doar solariile lipovenilor, că serele s-au dus. Aveam 47 ha de sere cu geam în 1989. Mai avem un hectar mare, lat și umflat puțin, ca să fie o cifră rotundă. Ce înseamnă aceasta în cifre? Peste 30 milioane euro risipite prostește, luând în calcul numai valoarea serelor propriu-zise, la o valoare minimă. Pentru construirea unui hectar de sere, investiția necesară este de 665.000 de euro, conform proiectelor-tip finanțate de Agenția pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, care prevăd doar un spațiu de depozitare climatizat minim. Înființarea unei sere serioase, cu toate dotările necesare, ajunge la 2,3 milioane euro pe hectar.
Mai multe frigidere
Tot pe linie de infrastructură, ne lipsesc enorm spațiile de depozitare cu temperatură controlată, pentru legume și fructe. Frigiderele, mai pe românește. Este unul pe Calea Chișinăului de 1.500 mp, mai sunt câteva la parcul Transagropolis deschis de Consiliul Județean, cu o suprafață totală de 717 mp, dar în rest nu prea sunt decât frigorifere de dimensiuni foarte mici. Ne lipsesc și liniile de ambalare și etichetare a fructelor și legumelor. Din păcate, ambalarea și etichetarea nu sunt un moft, ci o cerință obligatorie impusă de Uniunea Europeană, pe care autoritățile ieșene nu au reușit să o îndeplinească, pentru a veni în ajutorul fermierilor.
Sistem european
Totuși marea problemă a agriculturii noastre este decapitalizarea. E drept, după un început timid și ezitant, fermierii noștri s-au cam obișnuit cu sistemul european de subvenții. Până la sfârșitul lunii martie, deja se distribuiseră aproape trei sferturi din banii destinați agriculturii în acest an. Numai pentru producția de carne, ieșenii au încasat 108 milioane de euro. Alte 30 milioane de euro s-au plătit pentru sprijinirea producției de lapte, iar 54,7 milioane de euro au intrat în buzunarul crescătorilor de oi și capre. Pentru culturile agricole, s-au depus cereri pentru o suprafață de 89.500 ha. Iar subvențiile sunt semnificative ca valoare. Plata unică pe suprafață e vreo 97 de euro pe hectar, plata redistributivă ajunge la 49 euro/ha, pentru înverzire se plătesc 57 euro/ha, iar tinerii fermieri beneficiază de o subvenție suplimentară de 23 euro/ha. Partea proastă este că aceste subvenții îi ajută pe cei care au deja o fermă închegată bine. Majoritatea țăranilor nu intră însă în această categorie, dovadă și suprafața redusă pentru care se plătesc subvențiile. Or, dintr-o jumătate de hectar în spatele casei nu poți scoate o producție care să-ți permită extinderea.
Teren încă ieftin
O soluție pentru lipsa capitalului este să apelăm la străini. În fond, dacă de 25 de ani au tot cumpărat fabrici și uzine, pot investi și în pământ, nu? Doar că, deși cadrul legislativ există, situația este ceva mai problematică atunci când vine vorba de glia strămoșească. Este o reticență serioasă în a vinde străinilor, de parcă ar exista riscul să fugă cu pământul din Coarnele Caprei în spinare. De fapt, dacă un străin cumpără pământ aici, este cel mai sigur semn că are de gând să stea și să conducă o afacere care să asigure locuri de muncă pe plan local. Nu poți vinde pământul la fier vechi, cum s-a întâmplat cu Tepro. O a doua problemă este fărâmițarea proprietăților. Un fermier străin vrea să cumpere 1.000, sau 2.000 de hectare deodată, nu câte 1.000 de proprietăți a câte un hectar. Așa se explică și prezența încă modestă a capitalului străin în agricultura noastră. Cam 10-12.000 ha din județ au fost cumpărate de străini, ceea ce este încă foarte puțin. Așa se explică și faptul că prețul terenurilor agricole sunt încă foarte reduse. Au crescut în ultimii patru ani doar cu o treime, ceea ce nu e prea mult. În medie, un hectar de teren arabil se vinde cu 2.000 de euro. Ceva mai scump, dacă are deschidere la un drum asfaltat sau dacă este traversat sau mărginit de un curs de apă. Pe scurt, încă e loc în agricultura ieșeană, iar cine are un ban de investit o poate face cu un profit bun. E afacerea momentului.