Nu avem obiceiul să intrăm prea des pe Facebook. La un moment dat, te plictisești să tot citești noutăți disparate din domenii extrem de diverse și-ți vine să iei o carte în mână și să o citești. Măcar e un singur subiect. Zilele trecute însă, ne-am rătăcit prin contul nostru și ne-am pus mâinile în cap. Care mai de care, părinții puneau mândri câte o poză cu fata sau băiatul producție proprie, lăudându-l că tocmai a intrat la „Negruzzi”, „Racoviță” sau „Național”. Nu zicem nu, e normal ca orice părinte să se laude cu realizările odraslei, dar parcă pe undeva e prea mult. Admiterea la liceu ajunge să fie parcă mai importantă decât terminarea unei facultăți. N-am prea văzut părinți care să se laude cu fiul care tocmai a terminat studiile universitare. Iar laudele finale adresate proaspeților liceeni vin după ani lungi de presiune pusă pe copil, pregătire intensă la „n” materii și vacanțe transformate în cursuri prelungite. Și toate astea pentru ce? Pentru o etapă care nici măcar nu este decisivă în viață. Un absolvent de liceu teoretic, cum sunt cele mai importante licee din Iași, ajunge șomer, pentru că nu are nicio pregătire propriu-zisă. Iar la angajare, nu te întreabă nimeni ce liceu ai urmat, ci, eventual, ce facultate ai terminat. Deci, ce facem totuși cu copiii noștri?
Medii tot mai mari
Când am intrat noi la liceu, încă exista examen de admitere, cu probe la română și matematică. La mate, făcuserăm ceva pregătire. La română însă, nimic, că doar știam să citim și să scriem din ciclul primar. Oleacă de gramatică înveți oricum dacă ești atent la ore, iar pentru dezvoltarea vorbirii nu trebuie să faci altceva decât să citești. Cât mai mult. Când ne-am uitat însă pe listele de admitere de anul ăsta, ne-am pus mâinile în cap și mai multe nu. Cea mai mică medie de intrare la Colegiul Național a fost anul acesta 9,38, la filologie. La mate-info, ultima notă a fost 9,75! Aceeași situație și la „Negruzzi” sau „Racoviță”, unde ultimele medii au fost 9,36, respectiv 9,25, tot la filologie. Că la mate-info, ultimele medii au fost 9,55, respectiv 9,72. Culmea, mai mari chiar decât la Liceul de Informatică, unde ultima medie a fost de „doar” 9,30. Iar mediile de admitere sunt în continuă creștere, de la an la an. În 2016, ultima medie de admitere la Național a fost 9,27. La Negruzzi – 9,03, iar la Racoviță – 8,92. Fenomenul apare până și la licee cu mai puține pretenții. La Cantemir, ultima medie a fost anul trecut 8,26, iar anul acesta, 8,62.
Diferențe mici
Dar care e problema dacă se intră cu note mari? De fapt, sunt mai multe. „Naționalul”, „Negruzzi” și „Racoviță” scot la concurs câte 140 de locuri. „Grigore Moisil”, 168, dar vom vorbi doar de primele trei. Practic, avem câte 140 de elevi repartizați pe doar 70 de sutimi de punct. Diferența între doi elevi ajunge să fie de o jumătate de sutime, adică să se măsoare în miimi. Dacă ar fi examen scris, ar mai fi cum ar mai fi. Dacă prinzi o zi bună, te-ai scos. Dacă nu, ghinion. Sistemul actual de admitere însă impune elevilor să aibă doar zile bune din clasa a cincea, până într-a opta, inclusiv. Un singur pas greșit în patru ani de școală și ia-ți adio de la un liceu bun. Media de admitere se calculează ca medie ponderată între media generală la evaluarea națională, cu o pondere de 80% și media generală de absolvire a claselor V-VIII, cu o pondere de 20%. Ce înseamnă asta? De exemplu, un copil nou-născut nu a putut fi alăptat de maică-sa, din motive de sănătate, așa că a fost crescut cu lapte praf. Orice pediatru vă va spune că, oricât de bun ar fi laptele respectiv, el nu-l poate înlocui pe cel matern. Copiii hrăniți artificial sunt, ca medie, mai slab dezvoltați fizic decât cei alăptați la sân. Ca urmare, copilul va avea doar 9 la sport, chiar dacă e as la toate celelalte materii. Acel 9 la sport în clasele V-VIII îl va face să nu-și poată urma pasiunea pentru limbile străine la un liceu bun. Cum a fost alăptat fiul dumneavoastră? I-ați dat lapte praf? Nasol. Ce-ar fi să-i puneți meditator și la sport? Sau la desen, că poate nu are talentul lui Rembrandt din naștere, iar nota aia contează și ea la admitere.
Goana după note
Psihologic vorbind, competiția continuă pentru note maxime în gimnaziu este mai mult decât dăunătoare. Copilul încetează să mai aibă copilărie și ajunge să stea cu burta pe carte, între patru pereți, cea mai mare parte a zilei, cu medidatorii făcând coadă la ușă. Nu e rău să învețe, dar parcă tot noi ne plângem că avem un popor tot mai bolnav, din lipsa exercițiului fizic. Competiția pentru note alimentează și corupția, prin faptul că apare tentația de a plăti profesorul pe care elevul îl are la clasă fie pentru a-i acorda meditații în particular, fie pur și simplu pentru a-i mai pune un punct în plus. În final, sunt favorizați copiii care au părinți cu bani sau cei care învață la școli cu profesori mai indulgenți, nu neapărat cei mai buni. Dincolo de asta, v-ați gândit vreodată ce înseamnă pentru un copil ratarea admiterii la acel liceu pentru care părinții săi l-au pregătit timp de patru ani? De la 10 la 14 ani, ți se repetă că trebuie să înveți pentru a intra la un liceu de elită. Înveți pe brânci, faci meditații cel puțin la matematică, română și o limbă străină, măcar câte două ore săptămânal la fiecare. Participi la olimpiade și la „concursurile” școlare organizate de liceele de elită, în fapt forme mascate de admitere. Iar în final, te trezești că ai ratat admiterea la Colegiul Național pentru că ți-a ieșit o medie de „doar” 9,35. Medie cu care anul trecut ai fi intrat fără probleme.
Presiune imensă
Rata sinuciderilor în România este una din cele mai înalte din Uniunea Europeană, depășind cu mult media europeană. În România se înregistrează anual 10,5 sinucideri la suta de mii de locuitori. Triplu față de Grecia, dublu față de Spania sau Italia și cu 50% mai multe decât în Marea Britanie. Nu am găsit statistici cu privire la amploarea fenomenului în rândul copiilor, dar încă mai ținem minte cazul de acum doi ani din Arad, unde un băiat de 12 ani s-a spânzurat de teamă că părinții îl vor certa că nu a învățat pentru teză. În seara dinaintea tezei, s-a strecurat din casă să joace fotbal cu prietenii. Nu s-a mai întors acasă, ci s-a sinucis. Nici măcar nu a dat teza, să spunem că l-a deprimat nota luată. Nu spunem că toți copiii care suferă un eșec școlar riscă să devină depresivi. Dar problema există, iar astfel de cazuri reprezintă de regulă doar vârful unui aisberg. Un psihiatru de la un spital de specialitate din Cluj-Napoca vorbea la un moment dat despre faptul că a ajuns să identifice tendințe suicidare bine conturate chiar și la copii de 6-7 ani.
Un sistem bolnav
De ce se întâmplă acest lucru? Dintotdeauna, școala românească a pus accentul pe performanță. De fapt, avem un adevărat cult al olimpicilor, al așilor la toate materiile, la elevii „de zece”. După fiecare evaluare națională, admitere la liceu sau bacalaureat, ziarele și televiziunile de știri deschid edițiile cu numărul de „zeciști” din județul respectiv, comparat cu rezultatele altor județe. Ne umflăm în pene cu vreo 20 – 30 de „vârfuri”, în timp ce media este catastrofală. Coeficientul mediu de inteligență în România este 94, aproape cel mai mic din Uniunea Europeană, la egalitate cu Bulgaria și depășind doar Lituania. Pentru cei mai nefamiliarizați cu ce reprezintă cifra, precizăm că la testele de inteligență, cifra 100 reprezintă media la nivel mondial. Media noastră este semnificativ mai slabă decât media generală, luate în calcul fiind și țări precum Bhutan, Bourkina Fasso sau Mongolia. E firesc să fie așa, câtă vreme profesorii se concentrează la oră pe creșterea valorii vârfurilor, nu pe creșterea mediei clasei. Nici măcar nu le putem reproșa că fac asta, câtă vreme înșiși profesorii sunt evaluați în funcție de numărul de olimpici pe care îl „produc”. Iar mulți părinți încurajează acest comportament.
Un model învechit
În plus, școala românească știe una și bună: matematică la sânge. Cu excepția liceelor cu profil sportiv sau artistic, iar la Iași este doar câte unul din fiecare categorie, toate celelalte pedalează pe conceptul de profil real. Trăim într-o societate tot mai tehnologizată, într-adevăr, dar nici nu credem că 99% dintre copii sunt predestinați să lucreze în domeniul IT. Poate mai sunt și pasionați de istorie sau limbi străine. Faptul că sunt slabi la matematică nu înseamnă că sunt proști, ci doar că au alte interese și pasiuni. De altfel, oricât ne-a plăcut matematica în copilărie, încă încercăm să ne dăm seama la ce ar fi trebuit să ne folosească în viața de zi cu zi integralele, matricele sau geografia analitică studiate în liceu. Cu excepția situației în care am fi devenit ingineri sau arhitecți, ele sunt absolut inutile. De fapt, ne întrebăm și la ce ne folosește să știm că Everestul este cel mai înalt munte dacă măsurăm de la nivelul mării, iar Aconcagua este cel mai înalt, dacă măsurăm din centrul Pământului. Sau n-o fi totuși Aconcagua?
Principalele tare
Accent pus doar pe performanță, programă încărcată cu informații inutile pe termen lung și incapacitatea sistemului nostru de învățământ de a descoperi talentul pe care îl are fiecare copil și a-l încuraja, sunt principalele tare de care suferă școala românească. Pasiunile aruncate în luptă pentru un examen intermediar, irelevant pentru viitorul copilului, așa cum este admiterea în liceu, reprezintă una din modalitățile prin care aceste tare se manifestă. Iar de 27 de ani, fiecare ministru al învățământului vine cu propria idee de reformă, învârtindu-se în fond în același cerc în care el însuși a fost format ca elev. Ia cineva taurul de coarne?