Puține lucruri sunt mai cunoscute din literatura noastră decât prietenia care i-a legat pe Ion Creangă și Mihai Eminescu. Mulți n-au citit nimic în viața lor altceva despre cei doi decât scrie în manualele școlare și poate nici atât. Dar nu credem că există cineva care să nu fi auzit de prietenia dintre cei doi. Dar ce știm, în fond, despre cel mai pasionant subiect din literatura noastră? Unde se termină adevărul și unde începe legenda? Dacă Eminescu și Creangă umblau singuri prin crâșme, din Socola în Copou, atunci unde s-a găsit cineva care să poată povesti despre asta? Ce știm și ce credem că știm despre cei doi?
Primul eminescolog
Indiscutabil, pe Creangă îl știm mai mult prin prisma lui Eminescu. Dacă Eminescu n-ar fi avut o viață tragică, care să atragă cercetătorii, dacă opera sa n-ar fi fost atât de amplă, preocupările sale atât de diverse, iar poezia sa nu l-ar fi făcut să fie considerat „poetul nepereche”, n-am fi auzit probabil niciodată despre marea prietenie Eminescu – Creangă, iar despre Creangă n-am fi știut nimic în plus decât câteva povești și „Amintirile din copilărie”. În fond, există și o știință numită „eminescologie”, dar n-am auzit și de „creangălogie”. Ce știm despre Eminescu astăzi provine în general din două surse: George Călinescu și Dumitru Panaitescu – Perspessicius, ambii născuți după moartea poetului. Primul a scris cele mai cunoscute lucrări despre poetul național: „Viața lui Mihai Eminescu”, respectiv „Opera lui Mihai Eminescu”. Cel de-al doilea aproape că și-a dedicat jumătate din viață descoperirii și studierii manuscriselor rămase de pe urma poetului și a coordonat publicarea primelor trei volume din Operele complete ale lui Eminescu. Ar fi publicat mai multe, dar n-a mai apucat. El a fost primul eminescolog.
Primele studii
Desigur că și până la prima ediție a „Vieții lui Eminescu” de George Călinescu, în 1932, au mai apărut lucrări despre viața poetului. Primul studiu dedicat lui Eminescu a apărut în 1892, realizat de diplomatul, scriitorul și criticul Nicolae Petrașcu. Acum e aproape uitat, dar în epocă era considerat unul dintre cei mai buni critici români. Considerând că opera unui autor este influențată decisiv de mediul social din care provine, de caracterul și ereditatea sa, Petrașcu a fost primul care a dat amănunte despre familia și viața poetului. În 1914, la un sfert de secol de la moartea poetului, Gala Galaction a scris „Viața lui Eminescu”, concentrându-se pe tinerețea sa, pe debutul literar și pe anii de pribegie ca sufleur. E o lucrare puțin cunoscută și destul de incompletă ca documentare. Tot în 1914, „Amintiri despre Eminescu” a scris și academicianul Teodor Ștefanelli. În al doilea an de liceu fusese coleg de clasă cu viitorul poet, iar ulterior drumurile lor s-au intersectat la Viena sau în activitatea societăților literare care activau în Bucovina ocupată de austrieci.
Slavici, partenerul celor doi
În 1924, Ioan Slavici a publicat „Amintiri despre Eminescu”. Îl cunoscuse ca student la Viena și scrisese comedia „Fata de birău” la îndemnul acestuia. La rându-i, Eminescu a renunțat să-l mai studieze pe Kant și s-a apucat de Schopenhauer, Confucius și Buddha la sfatul lui Slavici. Cei doi s-au reîntâlnit la Iași, în 1874, la Junimea. Slavici a fost unul dintre partenerii de băute ai lui Creangă și Eminescu, timp de câteva luni, până când scriitorul ardelean a plecat la București ca redactor la „Timpul”. Același ziar la care avea să scrie și Eminescu, din 1877. De fapt, probabil că poetul a răsuflat ușurat când Slavici s-a mutat la București. Nu de alta, dar Slavici, ca și Caragiale, erau concurenții lui Eminescu la farmecele Veronicăi Micle. Culmea, deși se dușmăneau în dragoste, cei trei au fost apropiați în alte privințe. Slavici l-a adus pe Eminescu la „Timpul”, iar Eminescu, pe Caragiale, la același ziar. Nici lucrarea lui Slavici nu este foarte cunoscută. Slavici fusese aspru judecat de opinia publică pentru faptul că în timpul primului război mondial rămăsese în capitala ocupată și scrisese la „Gazeta Bucureștilor”, ziarul editat de trupele de ocupație germane și austro-ungare. Marginalizat, uitat și bolnav, Slavici nu mai era în 1924 băgat în seamă, așa că și amintirile lui au trecut aproape neobservate.
Real, imaginație, romanțare?
Toate studiile dedicate lui Eminescu au fost strânse și puse cap la cap de Călinescu. Nu a fost însă o simplă compilație, criticul venind și cu contribuții proprii. Și tocmai aici este problema. La Călinescu nu știi cât e real, cât e imaginație sau romanțare. Călinescu scrie destul de poetic. De exemplu, comentând fotografiile cunoscute ale lui Eminescu, el menționează despre cea realizată în 1884, că poetul avea o față placidă și adipoasă, cu ochi împânziți de o ceață alburie. Într-adevăr, poetul se îngrășase, dar unde a văzut Călinescu „ochi împânziți de ceață” nu putem ști. Nouă dimpotrivă, poetul ne apare relaxat, binedispus și cu un vag surâs pe buze. Era într-o perioadă de remisie a bolii. Tot Călinescu vorbește de o endocardită de care ar fi suferit Eminescu, diagnostic pe care nu i l-a pus niciun medic. Criticul vorbește detaliat despre sifilis, deși diagnosticul este încă disputat. În orice caz, medicii ieșeni l-au trimis pe Eminescu la Viena în 1883 tocmai pentru că nu știau ce are. Pe scurt, Călinescu trebuie luat, cum spun englezii, „cu puțină sare”. Oricum, și el scrie destul de puțin despre crâșmele prin care beau Eminescu și Creangă.
Amor și beții
Ce știm însă sigur este că, în prietenia Eminescu – Creangă, capul răutăților era poetul. Creangă era un țăran autentic. Îi plăcea să bea, dar ca orice gospodar, nu sărea calul. Lui Creangă îi umblau ochii după femei, iar gurile rele spun că îi plăceau din cale-afară călugărițele, dar când era vorba de băut, era atent. Bea zdravăn, ca tot țăranul, dar cu măsură. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la momentul în care l-a cunoscut pe Eminescu, Creangă avea o viață grea. Dat afară din slujba de diacon, părăsit de nevastă și rămas să-și crească singur fiul, Creangă se angajase în 1870 ca învățător în Păcurari. Școala încă există, ceva mai la vale de Fundație, pe partea stângă. Din vedere o știți sigur: e o casă veche, folosită mult timp ca locuință socială. La 1874, Eminescu era revizor școlar, calitate în care l-a și cunoscut îndeaproape pe Creangă.
Bolta Rece, punctul central
De fapt, nu se știe exact cum s-au cunoscut cei doi. E posibil ca Eminescu să fi ajuns într-o inspecție la școala unde preda Creangă. La fel de bine, s-ar putea ca Eminescu să-l fi întâlnit întâmplător pe Creangă la Bolta Rece. De ce tocmai acolo? Pentru că era una din crâșmele pe care Eminescu nu le rata niciodată, iar Creangă obișnuia să se oprească acolo, întorcându-se de la școala din Păcurari la bojdeuca din Țicău. Creangă mergea întotdeauna pe jos, iar Bolta Rece îi era în drum. Era crâșma favorită a lui Creangă și pentru că acolo se adunau neamurile și prietenii lui apropiați. Creangă bea acolo cu fratele său, Zahei, care locuia aproape de intersecția dintre Curelari și Sărărie, cu preotul Gheorghe Ienăchescu, cu care colaborase la redactarea „Metodei nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare”, cu institutorul Vasile Răceanu împreună cu care lucrase la primul abecedar, cu comisarul Nicșoi, „polițistul de proximitate” al Țicăului, cum am spune noi acum. Pe acești oameni i-a cunoscut și Eminescu. Erau cu totul alt soi de oameni decât cei care frecventau saloanele Junimii sau restaurantele de lux ale Iașului sec. al XIX-lea, precum „Café de Paris”, „Café Restaurant de Laffite” sau „Franzos”.
Scurt timp la Trei Ierarhi
Eminescu era o fire boemă. Ca institutor, își putea permite o locuință decentă, cu dotările obișnuite ale epocii. Eminescu însă dormea pe o saltea de paie, scria la o masă ordinară, de crâșmă, bea apă dintr-o doniță, iar manuscrisele și le ținea într-o ladă, în locul rafturilor unei biblioteci. Prefera o surpătură de mahala, cu puțin mai răsărită decât un bordei, unei locuințe omenești. De ce credeți că nicăieri în Iași nu puteți găsi o placă de marmură pe care să scrie „În această casă a locuit Eminescu în perioada…”? Tocmai pentru că niciun bordei dintre cele în care a locuit poetul nu s-a păstrat. E drept, Eminescu a stat o vreme într-o odaie mare, din curtea bisericii Trei Sfetite, dar n-a făcut mulți purici pe-acolo. Cât a stat însă pe-acolo, Eminescu l-a plimbat din crâșmă-n crâșmă pe Slavici. „Mă purta pe la Copou și mai la deal până la grădina lui Pester, pe la Socola printre vii, prin valea Bahluiului”, a scris mai târziu Slavici. Acestuia nu-i făcea prea multă plăcere umblatul prin crâșme. Pe Eminescu era însă greu să-l scoți dintr-ale lui. Îi plăcea să se audă vorbind și avea nevoie de companie.
Turul crâșmelor
Probabil de aici pleacă și prietenia atât de solidă dintre Eminescu și Creangă. Amândurora le plăcea compania claselor „de jos”, simțindu-se stânjeniți printre cei „cu ștaif”. Amândoi erau băutori de cursă lungă, cum Slavici nu putea fi. Amândoi erau buni povestitori și buni ascultători. Eminescu mânca la un birt de mahala, ținut de un neamț, „La Cerdac”. Neamțul îi aducea aminte probabil de gazda lui de la Viena. Puține dintre localurile în care beau Eminescu și Creangă sunt însă cunoscute. Se știe că erau crâșme ponosite de mahala, de cea mai joasă condiție, din Socola, Nicolina sau chiar din afara Iașului, din pe atunci comuna Copou. O astfel de crâșmă era cea a lui Amira, un armean care ținea un han dărăpănat, dar cu bolți zdravene de piatră. La Chir Costache, în Nicolina, era ceea ce am numi acum o terasă rustică. Mese lungi din lemn în curtea unei case țărănești. Acolo, cei doi beau lângă focul din curte, ciuciți pe rogojini, pentru ca Creangă să-și poată frige singur pastrama cumpărată din crâșmă. În Copou, cei doi beau la Țâru, crâșmă ce se afla cam prin zona intersecției dintre șoseaua Ștefan cel Mare și Sărărie.
Prin mahalale
De unde pasiunea celor doi pentru crâșmele sordide de mahala? Călinescu nu a căutat un răspuns, dar el ar putea fi ghicit. Creangă era obișnuit cu astfel de crâșme, dată fiind trecutul său țărănesc. În ce-l privește pe Eminescu, el era probabil obișnuit cu imaginea crâșmei pe care tatăl său o cumpărase în 1844 în Târgul de vite din Ipotești. Copil fiind, Eminescu probabil se abătea și pe acolo. Iar crâșma din oborul de vite nu era probabil mult diferită de cele din mahalalele Iașului.