Am considerat întotdeauna că numele unei străzi nu trebuie dat la întâmplare. Numele trebuie să reflecte istoria sa, prezența vreunei personalități sau măcar specificul local. Strada Strugurilor, aleea Caișilor sau fundacul Vișinilor nu înseamnă nimic, nu evocă nimic. Se potrivesc la fel de bine la Iași ca și la Cotârlagele, adică deloc. Iar unul dintre lucrurile frumoase în Iașul nostru este că multe străzi au povești. Uneori, ele sunt reflectate de numele lor. Povești puțin cunoscute, dar frumoase, din momentul în care le auzi. Iar mai frumos e atunci când poveștile se împletesc și ajungi să te întrebi de ce strada se cheamă X, când ar putea să se cheme la fel de bine Y sau Z. Despre asta vom vorbi azi.
Strada Georghe Asachi
Din stația de tramvai de la Universitate, pleacă spre Codrescu strada Georghe Asachi. Numele îi vine de la palatul din capătul ei, pe lângă care ieșenii trec de multe ori fără a-l băga în seamă. E o clădire cenușie de vreme, mascată de copacii înalți din fața ei, așa că nu e de mirare să o scapi din vedere. Acum aparține Academiei și găzduiește mai multe institute ale acesteia. Cândva, a fost casa lui Gheorghe Asachi. De aici și numele străzii.
Refugiați de război
Pe această stradă mai există însă o casă, modestă, deși recent renovată. E o casă ca oricare alta, cu un singur nivel, cum găsești multe în Copou și pe Sărărie. Mult mai mică decât palatul lui Asachi, nu-ți sare în ochi nici cât acesta. Și totuși, în această casă au locuit oameni care ar fi putut da oricând numele lor acestei străzi. Aici a locuit fondatorul școlii românești de medicină ORL, Nicolae Costinescu, iar urmașii săi locuiesc și azi. Aici au fost găzduiți, în primul război mondial, Octavian Goga, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, câțiva dintre intelectualii refugiați la Iași în timpul primului război mondial. Iar povestea acestuia din urmă are un tragism ce merită menționat.
Numele real
Pe Barbu Ștefănescu Delavrancea nu-l chema nici Ștefănescu, nici Delavrancea. Numele său era Barbu Albu. Numele sub care este cunoscut în literatură este de fapt un pseudonim. S-a născut într-o mahala a Bucureștiului, în 1858, ca fiu al lui Ștefan Tudorică Albu. De la „Ștefan” vine numele de Ștefănescu. Acest Ștefan Albu era fiu de cioban din Vrancea, de unde și al doilea pseudonim al viitorului scriitor și dramaturg. Își încercase norocul la București, devenind căruțaș, ba chiar starostele căruțașilor de la bariera Vergului. Era poreclit „Căruță goală”, deci vă puteți imagina cam cât de bine a dus-o în copilărie Barbu. A avut însă noroc.
Avocat și scriitor
Taică-său a fost împroprietărit de Cuza și a lăsat baltă cărăușia. Și-a dat copilul la școală, iar acesta a început să-și caute propriul drum. Nu era prost deloc, așa că a făcut liceul ca bursier al statului. Taică-său nu și-ar fi permis să-l țină și în liceu. Tot ca bursier, face și facultatea de Drept. Prinde o bursă regală la Paris, dar nu-și termină niciodată doctoratul. Era prea atras de activitatea literară. Totuși, a devenit unul dintre cei mai temuți avocați ai țării.
„Fiara cuvântului”
Ca reporter al „României libere”, ajunge la Iași în 1884, fiind cooptat în cenaclul Junimea. Se îndrăgostește de Iași, iar de prezența lui aici se leagă succesul său literar. Fără cenaclul ieșean, Delavrancea ar fi rămas poate unul dintre mulții scriitori mărunți ai vremii. Activitatea literară avea să-i aducă în 1912 titlul de academician, pentru a deveni după trei ani vicepreședinte al Academiei. Se face cunoscut prin scris, dar mai ales prin polemicile literare și politice în care se aruncă, cu tocul în mână. Pregătirea juridică îl face un orator și polemist faimos. Nu exista bătălie intelectuală în care să nu se audă de Barbu Ștefănescu Delavrancea. De aici și până la intrarea în politică, ca parlamentar, a mai fost un singur pas. Iar dacă Take Ionescu era poreclit „gură de aur” pentru discursurile sale de la tribună, Delavrancea a devenit „fiara cuvântului”. Primar al capitalei, deputat și ministru, Delavrancea era peste tot.
Intrarea în război
Începutul primului război mondial îl face și mai cunoscut pe Delavrancea. Vehement atantist și antimachiar, străbate țara, ținând discursuri în care cerea intrarea imediată în război pentru eliberarea Ardealului. Salută cu entuziasm intrarea României în război și suferă enorm când războiul ia o turnură dezastruoasă pentru noi.
Ministru al Industriei
Revine la Iași la sfârșitul lui 1916, alături de sutele de mii de refugiați din sudul țării și continuă să țină discursuri fulminante pentru a ridica moralul unei țări înfrânte. Deși intrat de mult în „lumea bună” a vremii, nu a uitat nicio clipă că era fiu de țăran. Susține energic reforma agrară promisă de regele Ferdinand, intuind corect că pentru pământ, țăranii deveniți soldați vor face minuni pe front. În iulie 1917, devine ministru al Industriei și Comerțului, dar biroul i-a rămas încuiat. N-a trecut pe acolo. Era pe front, îmbărbătând soldații.
A murit la 60 de ani
Victoriile din vara lui 1917 au fost urmate însă de dezertarea în masă a soldaților ruși aliați. Ocupați cu revoluția din țara lor, au lăsat România singură în fața imperiilor austro-ungar și german. Lupta devenise imposibilă, iar România este nevoită să ceară armistițiu, iar apoi pace. Semnarea armistițiului cu Puterile centrale, iar apoi a tratatului preliminar de pace îl distrug pe Delavrancea. Susținător al unirii și al luptei până la capăt, nu poate trece peste ceea ce părea a fi atunci înfrângerea definitivă a viselor sale. Unirea Basarabiei cu România, pe 27 martie 1918, a fost pentru el doar o palidă consolare. Cade la pat, pentru a nu se mai ridica niciodată. Moare la 60 de ani, abia împliniți, înconjurat de soția și fiicele sale, care îi citeau din „Apus de Soare”.
Îngropat la Iași
Prietenii au cerut depunerea trupului său la Mitropolie. Nu a fost posibil. Acordarea de onoruri naționale unui antigerman convins ar fi scos din pepeni Misiunea Militară Germană de la Iași, care supraveghea aplicarea prevederilor păcii. Așa că trupul i-a fost depus la biserica Banu, sicriul fiindu-i acoperit cu lăcrămioare și trandafiri. A fost îngropat în cimitirul Eternitatea, într-un mormânt modest, tot pentru a nu-i supăra pe nemți. Cortegiul funerar a fost însă însoțit de mii de ieșeni. Dacă inima lui Delavrancea ar mai fi rezistat câteva luni, și-ar fi putut vedea împlinit visul României Mari.