Pariul specialiștilor de la stațiunea Sârca: nucul negru românesc

Pe când eram copii, era o adevărată aventură când mergeam la bunici. Transportul intrajudețean era la pământ și așteptai până te plictiseai să vină autobuzul deșelat și din care numai nu curgea tabla de vechi ce era. Odată urcat, era simplu, că oprea unde voiai, chiar fără să o spui. Șoferul își știa clienții. Pentru unul, oprea la „Gostat”. Pentru altul, la „cooperativă”. Pentru noi, oprea la „stațiune”. Iar astfel de indicații erau un loc comun în tot județul înainte de 1989. Chiar și acum mai auzi, de la vârstnici expresii de genul „o ții tot înainte, iar la stațiune faci dreapta”. E drept, acum „stațiunea” este de cele mai multe ori o clădire în ruină, cu goluri mari acolo unde cândva erau ferestre și uși. Ce-a fost cu stațiunile și, mai ales, ce mai este, vom vedea și noi mai jos.

Pe pământul foștilor moșieri
În general, stațiunile agricole dinainte de 1989 erau constituite pe cele mai bune terenuri existente în zonă. De multe ori, pe moșii ale unor boieri care se ocupaseră chiar ei de cercetare agricolă. Chiar în municipiul Iași funcționau două: stațiunea didactică și pedagogică de lângă Agronomie, așezată pe moșia fostului primar ieșean Alexandru Bădărău, răzăș de felul lui și stațiunea de cercetări vitivinicole, ale cărei terenuri aparținuseră lui Haralamb Vasiliu, fondatorul liceului agricol și Beldimanilor, din a căror stirpe se trăgea celebra coană Marghioala a vechilor Iași.

Triplu rol
Stațiunile aveau, în economia agrară comunistă, un rol triplu: de bază pentru practica agricolă a studenților, centre de cercetare a noilor soiuri și hibrizi de cereale, pomi fructiferi sau viță-de-vie și de producție. Așa-numitul „vin de regiune superior” pe care îl găseai oricând în alimentare era, de multe ori, produs în astfel de stațiuni. Statul a încercat să le mențină și după 1990, interzicând initial retrocedarea terenurilor către foștii proprietari. Soluția era profund nedreaptă, pentru că în fond nu era vina omului că pământul său fusese dat unei stațiuni de cercetare și nu unei cooperative agricole de producție, de unde se putea retroceda. Până la urmă, s-a apelat la un fel de struțo-cămilă românească: s-au făcut retrocedări parțiale, menținându-se în cadrul stațiunilor doar loturile destinate exclusiv cercetării. La nivelul întregii țări, din 155.000 ha câte aveau stațiunile în 1990, s-a rămas cu vreo 36.000 ha, mai puțin de un sfert. O stațiune precum cea pomicolă de la Sârca, care avea înainte de 1989 peste 400 ha de livezi, a rămas astfel doar cu câteva zeci.

Sub câte o umbrelă
Pentru multe stațiuni, retrocedarea terenurilor productive a însemnat falimentul. Ele își asigurau finanțarea în principal din vânzarea producției. În momentul în care au fost obligate să trăiască doar din cercetare, s-a rupt filmul. Bun, creezi un soi nou de măr, care produce de două ori mai mult decât oricare altul și rezistent la mană și omizi. Dar pentru așa ceva, ai nevoie de ani lungi de cercetare, timp în care trebuie să plătești salariile oamenilor. Pe urmă, trebuie să vinzi suficienți puieți pentru a-ți scoate banii. Misiune imposibilă. Cercetarea nu poate trăi doar din vânzarea rezultatului. La noi, au supraviețuit doar stațiunile care au avut norocul unei „mame iubitoare”. De regulă, această mamă a fost Academia Română sau Academia de Științe Agricole și Silvice (ASAS). Academiile sunt finanțate de stat și au deci și bani de dat. Uneori, existența acestei „mame” a fost doar o umbrelă sub care s-au întreținut sinecuri de partid și s-au făcut „afaceri” la limita sau chiar dincolo de limita legii. Alteori însă…

Și soiuri locale
Alteori, banii ASAS au dus la rezultate spectaculoase. Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Iași, adică stațiunea de la Sârca de care vorbeam mai sus, este un astfel de exemplu. Vinde din plin crengi altoi și portaltoi din aproape 70 de soiuri de măr, păr, gutui, cireș, vișin, cais, piersic, prun sau nuc. Unele sunt soiuri comerciale, din import, cunoscute și din supermarket, cum ar fi soiurile de măr Idared, Florina sau Jonathan, cele de păr Untoasă Hardy sau Cure și cine mai știe care. Altele însă, sunt românești sau chiar ieșene, cum sunt cireșii boamba de Cotnari, Bucium, Amar Maxut sau Amar Galata. Iar altele și nu puține, sunt create chiar în cadrul stațiunii, cum sunt soiurile de cireș Cociuvaș, Andreiași, Mihai, Andante, Margonia, Botoșani, Pitic de Iași, Osoi și George sau cele de nuc – Anica, Miroslava, Ovidiu sau Velnița.

Nucul negru românesc
Faptul că la Sârca se face cercetare pomicolă pe bune a fost probabil unul dintre argumentele care au dus la câștigarea de către stațiune a unui proiect european vizând înființarea unui Centru de Excelență al Cireșului și Nucului, acum vreo doi ani. Este singurul astfel de centru din țară, dar asta contează mai puțin. Centrul, dotat cu un laborator ultimul răcnet, înseamnă în primul rând trecerea de la custura de altoit folosită timp de sute de ani, la microscop. Și nu doar aceasta. Unul dintre obiective este salvarea pomiculturii, mai ales a celei montane, grație nucului negru românesc. Ce e ăsta? Păi, un soi de nuc ce crește răzleț prin pădurile noastre. În toată țara mai sunt vreo 4-5.000 de exemplare, țara noastră fiind de altfel singura din Europa în care acesta mai crește sălbatic. Vreo 500 de exemplare se află la Sârca, bază de cercetare.

Beneficii
Recent, apăruse moda plantațiilor de Paulownia, arborele prințesei. Se miza pe faptul că este un arbore cu creștere foarte rapidă, deci o sursă sigură de lemn pentru industria mobilei. S-a dovedit o idee proastă, realitatea fiind departe de așteptări. Lemnul o fi el bun de mobilă, dar e și al naibii de apreciat de insecte, care-l ciuruiesc. Ceea ce nu se întâmplă cu nucul negru. Lemn tare, imun la insecte, producător de fructe comestibile, bun pentru moobilă, bun pentru fixarea terenurilor, rezistent de la malul mării până în vârful muntelui. Așteptăm să iasă pe piață nucul negru de Sârca. Grădina noastră o cam ia la vale.